Bicicleta galbenă ~ blog cult

În general, cu notabile, dar nu neapărat semnificative excepţii, afirmaţia “nu se mai face muzică ca pe vremuri” înseamnă “mi-am pierdut orice curiozitate şi am hotărât să mă limitez la chestiile pe care le ascultam în liceu”.

Acord atâta importanţă fiecărui gând al meu, încât am ajuns să-mi notez până şi onomatopeele.

Invitat la un eveniment cultural, am ascultat intervenţia unei tinere care se exprima cu atâta dificultate, încât am presupus că nu era vorbitoare nativă de română. Cercetând mai îndeaproape problema, am aflat că era poetă.

Implacabil, sub propriile noastre priviri uimite şi deopotrivă curioase, în ciuda aşteptărilor sporite şi extrem de pozitive care, după toate probabilităţile, se răsfrâng – fără ca noi s-o fi solicitat şi în absenţa totală a oricăror tentative frauduloase de-a ni le atrage pe nedrept – în mod direct asupra noastră, preschimbându-ne peste noapte din pioni neînsemnaţi în actorii principali ai marii table de şah a lumii, într-un proces gradual ce pare a fi scăpat deja cu totul de sub orice control, la fel cum înainte fusese cu totul imprevizibil, ne transformăm încet, încet în animale, în nişte vite, mai exact în nişte vite proaste. Asta n-ar fi neapărat rău; dar, în cazul de faţă, este. 

Mare grijă când vă luptați cu voi înșivă. E posibil să câștigați.

Adică să pierdeți.

Cred că scriitorii pot fi împărțiți în funcție de felul în care aderă la inspiratele vorbe rostite de Amos Oz  la conferința de la Ateneu: „Literatura nu se face cu idei [...], se face cu cuvinte.”

Mi se pare revoltător că simbolul ales pentru a desemna sexul masculin foloseşte un cerc cu o săgeată ascendentă, semn al progresului şi cutezanţei, pe când cel al feminităţii e un cerc cu o cruce întoarsă.

Se spune că în spatele fiecărui om se ascunde un copil. Dar și în fiecare copil se ascunde un adult. Mai știm, de asemenea, că în spatele fiecărui bărbat se ascunde o femeie. Rezumând, putem spune că în spatele fiecărui om se ascunde un alt om. Sau un grup de oameni.

Se ia un cartof. Se curăţă bine de coajă: se taie cu mare grijă părţile înnegrite sau stricate. Se aruncă totul. Se alege un cartof sănătos, care să poată fi într-adevăr folosit. Se gătește o mâncare dintr-un cartof. Poftă bună!

“i really can’t remember why we started this record, i no longer know what we were trying to do back then. i do know session after session went pear-shaped, we lost focus and almost gave up… did give up for a while. but then something happened and form started to emerge, and now i can honestly say that it’s the only sigur rós record i have listened to for pleasure in my own house after we’ve finished it.” - georg

sigur rós – valtari. the new album, out may 28th.

Sigur Rós – Ekki múkk from Sigur Rós on Vimeo.

După o anumită vârstă, inteligența pălește și rămâi doar cu frumusețea. Și atunci ce te faci?!

One Life Left, cel mai recent disc semnat Iordache, se poate cumpăra și asculta integral pe iordache.ro. Albumul se poate cumpăra şi de la Cărtureşti, Librăria Bastilia şi librăriile Cartea de Nisip din Timişoara, Book Corner din Cluj, Avant-Garde din Iaşi.

Muzicieni:

Iordache – saxofon, flaut, compozitor
Petre Ionutescu – trompetă
Lucian Nagy – saxofone
Toni Kühn – keyboards, chitară
Dan Alex Mitrofan – chitară
Utu Pascu – bas
Tavi Scurtu – tobe

Aceasta n-are să fie o recenzie prea fericită. Cum de nu, având în vedere despre ce album și în special ce trupă vorbim, este într-adevăr bizar și aproape neverosimil. Nu sunt vreun hateraș cevașilea, ci poate chiar cel mai deprimat dintre fani. Sunt amețit și învrăjbit de emoții, dar nici nu mă pot detașa încât să percep dincolo de carențe. Totuși, așa cum probabil mulți dintre voi ați fost foarte încântați că mai există un album E.S.T., că suntem norociți să mai auzim muzică de-a lor, cred că din aceeași patimă mi se trage partnicul crez că o asemenea addendă la povestea lor deosebită nu mi-am dorit-o nicicând.

Astfel, tare încântat n-am fost nici la auzul veștii, pe la începutul anului. Zău acum, patru ani trecuți, atât Berglund și Östrom de mult timp călăuzind alte orientări, și trebuia să cred(em) că ce se petrece nu e obișnuitul păcat postum de a licita muzici necântate? Judecată, desigur, sedusă îndată de grozavul pardon că totul ține de aceeași sesiune din 2007 din care a izvorât și Leucocyte, plus că ar fi restul din ceea ce însuși Esbjörn a figurat a fi un dublu album. Speranță păstrată până la prima audiție. Totul este mai puțin meritoriu.

Defel un album rău sau afar-de-stil, 301 este depreciat de circumstanțe. Și nici nu este primul album care să se simtă nelalocul său, față de care să existe anumite rezerve. Cel dintâi s-a numit Leucocyte, apărut la nici trei luni de la moartea lui Esbjörn, suvenir și tribut cumpănind greu. Diferența este că a fost de o copleșitoare izbândă, cu a sa văpaie, gravitas sau splendid patos, cu ale sale frapante dimensiuni experimentale, atipice și cu partea sa de finalitate alla requiem. Or nu este al său mesmerism puțin șters acum?

Cert, 301 nu este pe măsură. Și remarc destule încercări de a-l semeți, de către critici și fani laolaltă numindu-l ”cel mai bun”, ”definitiv”, ”desavărșit(or)”, ceea ce sincer mă siderează. Intențiile sunt nobile. Este într-adevăr un closure față de Leucocyte: piese frumoase, păciuitoare, muzica de trio destinsă și deslușită, în mare parte chiar detoxificată de interferențe și distorsiuni electronice, de atipic și vânzolitor; radioasă, împlinitoare. Dar tot este un soi de ”B-side” al acelei sesiuni, placid în stil, fragil în al său sanctum. Iar că nu-i simt legatura vitală, complinirea adusă suitei E.S.T. mă neliniștește poate cel mai mult.

Astea fiind zise, două complimente, celor două epice neprețuite – și pe bună dreptate regretabil să fi rămas neauzite – ale albumului. Nicicare fiind ”Inner City, Inner Lights”, cu al său lent tic-tac din care ar trebui să se desprindă, până și numai la un simplu zvâcnet arpegic al lui Esbjörn, dar nu se întâmplă, iar fiecare notă a pianului zbârnâie. Ci ”The Left Lane”, ce-i urmează, cu o melodie simplă, alert-dandy, din care restul este pură, animantă fantezie. Apoi ”Three Falling Free Part II”, pur și simplu excepțional. Östrom este suprem, aproape la fel de mult precum cu ale sale amenințătoare tunete în ”Premonition – Earth” de pe Leucocyte, finisând încă un tāla propriu, pe care toți avansează euforic. Către sfârșit, Berglund iarăși face ce face și își preschimbă instrumentul, aci într-o aspră chitară electrică. Unde Leucocyte se săvârșea îndurerat, debusolant, asurzitor și evanescent, aici ”The Childhood Dream” este de o naturală consolare, sedare și ecou.

Sincer însă, să am păreri atât de împărțite, poate pentru prima oară, față de un album E.S.T., este în sine un sentiment dureros. Prima dată când cutez și căznesc a recenza un album al lor și nici măcar nu-i pot celebra victoria.

Day 1 / Ziua 1
Thursday, July 12 / Joi, 12 iulie

ADRIAN GAȘPAR TRIO (Austria) – Adrian C. Gaspar/piano, Benjamin Labschütz/bass, Moritz Labschütz/drums

JOHN SCOFIELD’S HOLLOWBODY BAND (SUA) – John Scofield/guitar, Kurt Rosenwinkel/guitar, Peter Bernstein/guitar, Ben Street/bass

***************

Day 2 / Ziua 2
Friday, July 13 / Vineri, 13 iulie

MARIO & THE TEACHERS (România)
Mario Florescu- percussion/drums, Radu Rotaru – claviaturi & guests

PORTICO QUARTET (UK)
Jack Wyllie – soprano and tenor saxophone, Duncan Bellamy – drums, Milo Fitzpatrick – double bass, Keir Vine – hang and percussion, Nick Mulvey – former hang player and percussionist

EDGAR KNECHT QUARTET (Germany)
Edgar Knecht – piano/ composition, Rolf Denecke – bass, Stephan Emig – drums/percussion, Tobias Schulte – drums/percussion

BRINK MAN SHIP feat. NILS PETTER MOLVAER (Switzerland, Norway)
Jan Galega Brönnimann – kontrabassclarinet/bassclarinet/electronics, René Reimann – guitar/electronics,
Emanuel Schnyder – electric bass, Christoph Staudenmann – drums/computer

***************

Day 3 / Ziua 3
Saturday, July 14 / Sâmbătă, 14 iulie

TORD GUSTAVSEN QUARTET (Norway)
Tord Gustavsen – pian, Tore Brunborg – saxophones, Mats Eilertsen – bass, Jarle Vespestad – drums.

DAVE HOLLAND PRISM (SUA)
Dave Holland – bass, Craig Taborn – fender rhodes, Kevin Eubanks – guitar, Eric Harland – drums

MARKKU OUNASCKARI QUARTET (Finland)
Markku Ounaskari, Samuli Mikkonen, Per Jorgensen & TRIGVE SEIM (Norway)

EMI DRĂGOI & JAZZ HOT CLUB DE ROUMANIE

***************

Day 4 / Ziua 4
Sunday, July 15 / Duminică, 15 iulie

EUGEN GONDI TRIO (Holland)
CATALIN MILEA – sax, BAMBASS – contrabas

BUGGE WESSELTOFT & FRIENDS (Norway, France, Germany)
ERIK TRUFAZZ, JOAQIM CLAUSEL, ST. SWARTZ

CARLOS BICA – AZUL (Portugal)
Carlos Bica – bass, Frank Möbus – electric guitar, Jim Black – drums, percussion

MARC RIBOT y LOS CUBANOS POSTIZOS (SUA, CUBA)
Marc Ribot – guitar/vocal, Anthony Coleman – keyboard, Brad Jones – bass/vocal, EJ Rodriguez – percussion/vocal,
Horacio „El Negro“ Hernandez – drums

www.garana-jazz.ro

Details: / Detalii:
contact@garana-jazz.ro

Prezintă FLORIAN LUNGU

Tickets are only available before concerts at the venue.
Prices: 60 ron/day, 200 ron/4days (all-pass)
Biletele se pot achiziționa înainte de concerte, la fața locului.
Preț: 60 ron/zi, 200 ron/abonament pentru 4 zile

Avea o înfățișare nesănătoasă, dar nici vorbă să fie bolnav.

Era mort.

Unul din cele mai interesante grupuri ale jazz-ului european, Nik Bärtsch’s Ronin, revine în luna mai 2012 în România pentru un concert găzduit de Sala Radio.

Grație prietenilor noștri de la Twin Arts, organizatorii evenimentului, vă putem oferi o invitație dublă la concertul de joi, 10 mai. Spuneți-ne, într-un scurt comentariu, ce vă inspiră muzica acestei excepționale trupe, iar cel mai inspirat răspuns va fi premiat cu invitația la concert. Puteți răspunde pe blog sau pe pagina de Facebook – toate răspunsurile vot fi luate în considerare. Deadline, miercuri seară. Spor!

Nik Bärtsch’s Ronin îmbină inteligent elemente de jazz, funk, muzică clasică contemporană sau muzică ritualică japoneză, rezultatul fiind nu doar surprinzător de coerent, ci chiar un original “Zen Funk“, cum şi-au botezat ei înşişi stilul.

Carismaticul pianist Nik Bärtsch spune despre compoziţiile sale: “Pentru mine, muzica este un mariaj între arhitectură şi dramaturgie. Oraşul este un creuzet pentru multe idei, dar, desigur, este şi un pericol din cauza zgomotului, sunt prea multe lucruri, prea multe influenţe, prea multe posibilităţi. Totuşi, exact în asta constă provocarea pentru cineva interesat de meditaţie şi pace, trebuie să faci o alegere, să-ţi asumi responsabilitatea pentru elementele folosite în muzica ta. În calitatea mea de compozitor am dorit să mă delimitez de anumite dogme. Am încercat să combin ritmuri cu linii melodice mai simple, mai scurte, dar care totuşi evocă o anumită energie polifonică“.

Pe 10 mai 2012, ora 20.00, pe scena de la Sala Radio din Bucureşti îi veţi putea asculta pe Nik Bärtsch (pian), Kaspar Rast (tobe), Thomy Jordi (bas), Andi Pupato (percuţii), Sha (saxofon, clarinet). 

Biletele vor putea fi achiziţionate prin reţeaua Eventim (magazinele Germanos, Orange Shop, Vodafone, Domo, librăriile Cărtureşti şi Humanitas) şi online pe www.eventim.ro. la următoarele preţuri:
Categoria I – 85 lei
Categoria II – 75 lei
Categoria III – 60 lei

Evenimentul este organizat de Twin Arts în parteneriat cu Ambasada Elveţiei în România. Acest concert este primul din seria evenimentelor Jazzistika. Nu este permis accesul în Sala Radio cu aparate foto profesionale şi camere de filmat.

Detalii pe www.twinarts.ro şi www.eventim.ro.

De la inaugurarea blogului am anunţat moartea a cel puţin doi mari scriitori, nu şi naşterea vreunuia. Asta spune multe despre vremurile în care trăim.

După cum mulți știți deja, Revista de povestiri este un nou și foarte interesant proiect publicistic / literar apărut anul acesta, rațiunea ei fiind să încurajeze literatura prietenoasă și lectura creativă. Dorindu-i viață lungă și colaboratori de nădejde, am ales să susținem și noi revista în fel și chip. Pentru început, mai ales în fel, dar vom ajunge cândva, desigur, și la chip. Deocamdată, v-o oferim spre lectură!

Buuuuun. Așadar, temă de concurs. Având în vedere că una dintre secțiunile revistei e cea de povestiri superscurte, vă invităm să scrieți și domniile voastre o astfel de povestire.* Pe scurt: uimește-ne, amuză-ne sau adu-ne la disperare, iar cele mai interesante / inspirate / geniale trei răspunsuri vor fi premiate cu câte un exemplar din cel mai recent număr al revistei. Răspunsul poate fi dat și sub forma unui articol scris pe blogul tău – mai ales dacă ai un blog.

Concursul începe vineri la prânz şi durează până luni seara. Revistele nerevendicate se vor reporta după două săptămâni, iar destinatarul premiilor trebuie să aibă o adresă din România. Alte amănunte şi precizări vor fi publicate pe parcurs, pe măsură ce le vom afla rostul şi locul. Dacă le vom afla. Dacă nu, nu.

Spor la răspunsuri inspirate!

* Prin superscurtă înțelegm o povestire care nu depășește o frază sau câteva rânduri. Scurte.

Contemplu de ceva vreme ideea de a scrie o carte de convorbiri. Dar cu cine? Și de ce?

Ediţia a 4-a a Green Hours INTERNATIONAL JAZZ Fest va avea loc între 1 și 4 iunie.

Vineri, 1 iunie, ora 7 PM: 

Sebastian Burneci / Sorin Romanescu / Carmelo Graceffa (RO / IT): 3 is a good number

CONTEMPORARY NOISE SEXTET (PL) - Ghost writer’s joke

Sîmbătă, 2 iunie, ora 7 PM:

Luiza Zan & Sorin Romanescu (RO): Mahala

NILS PETTER MOLVAER Trio (NO) - Baboon Moon

Duminică, 3 iunie, ora 7 PM:

Mario & the Teachers (RO): Balcan Tree

PHRONESIS (DK / UK / SE) - Walking Dark

Luni, 4 iunie, ora 7 PM:

Vlaicu Golcea & Marta Hristea feat. Raul Kuşak şi Daniel Ivaşcu (RO): Spitalul amorului.ro
(Anton Pann’s music re-shaped)

STIAN WESTERHUS (NO) - Solo Guitar Project

O noutate în ediţia acestui an sunt cele concerte organizate cu 2 săptămâni, respectiv cu o săptămână înaintea festivalului propriu-zis:

- warm up 1: sâmbătă 19 mai, ora 20.00 – concert Yair Dalal, Erez Monk & Trei Parale

– warm up 2: sâmbătă 26 mai, ora 20.00 – concert Iordache: One life left – lansare LP

Detalii şi rezervări:
concerte@greenhours.ro
www.greenjazzfest.ro
www.greenhours.ro

Biletele s-au pus în vânzare la sediul Green Hours, de pe Calea Victoriei, numărul 120, după cum urmează:

- abonament pentru toate cele 4 seri – 135 lei
– 1 iunie – 45 lei
– 2 iunie – 70 lei
– 3 iunie – 50 lei
– 4 iunie – 40 lei

By Robert Costea.

Miercuri, 2 Mai, 2012, Budapesta. O zi toridă, încinsă.

Bazilica Szent Istvan domină, impunătoare, piața.

În sfârșit, deși orele au trecut plăcut în compania unor prieteni, ne este permis să pătrundem în bazilică pentru a ne ocupa locurile. Răcoarea din interior ne invăluie plăcut, după cuptorul de afară. Interiorul este imens. Nimic ostentativ (cel puțin din cât am observat eu – scopul nefiind vizitarea locașului de cult. Poate altă dată). Mergem spre locurile noastre, în primele rânduri. Concertul trebuie văzut, nu doar auzit. Încet, încet acel spațiu imens, se umple de lume, locurile sunt ocupate în întregime. O forfotă liniștită, cuminte, domnește în jur. Unii se mai fâțâie pe scaun, în căutarea unei poziții mai confortabile, ici, colo râsete înfundate. Toată lumea așteaptă concertul. Se sting încet luminile în sală, se aprind cele din pronaos și…

Mai întâi se aude doar saxofonul. Jan Garbarek intră din dreapta și pășește liniștit spre centrul naosului. Este piesa de deschidere de pe albumul Officium Novum. După câteva momente, de undeva, dintr-un spațiu parcă nedefinit, se aud vocile celor 4 membri ai Hilliard Ensemble. Se apropie încet de Garbarek, venind din direcții diferite, din public. E ireal. În jurul meu, liniște de mormânt. Se aude doar țăcănitul aparatului foto. Venise unu’ să facă poze pentru ziar probabil. E drept că aveam și eu aparatul pregătit. Îl țineam pe genunchi. Voiam să fac și eu câteva poze. M-am dezmeticit – la final.

Și începe chinul, plăcerea, extazul. Timp de o oră și jumătate, am trecut prin toată gama de emoții și sentimente pe care le poate trăi un om. Muzica celor patru, acompaniată de saxofon, pur și simplu ”te taie”. Vorbesc, se joacă, râd, plâng împreună. Iar spațiul contribuie din plin la amplificarea emoțiilor. La un moment dat, Garbarek, cântând, a intrat în public. Saxofonul se tânguia de undeva din spațiul acela nedefinit, răspunzându-le prompt celor patru rămași în fața publicului. E omniprezent, e pretutindeni. Umple spațiul din jurul nostru cu sunetele sale când grave, când sfâșietoare. Și, de parcă n-ar fi fost suficient, la piesa următoare, toți își părăsesc locurile și intră în public. Mergând în direcții diferite. E incredibil. Se țese în jurul publicului o plasă de sunete venite de nicăieri. Extrem de palpabilă. Ai senzația că, întinzând mâna, poți  atinge sunetele.

Mă uit în jur. Lumea, cu ochii închiși, savurează fiecare notă, fiecare frântură de sunet. Un public eterogen, calm, ascultător, cuminte. Nici nu poți să fii altfel, să faci notă discordantă cu ceilalți. Și nu neapărat din lipsă de respect. Pur și simplu, magica succesiune a sunetelor, formând acel întreg gândit de Jan Garbarek & The Hilliard Ensemble, te ține în scaun, te vrăjește, te subjugă. Devii, pentru o oră și jumătate, sclavul sunetelor.

Am visat cu ochii deschiși. Înconjurat de sunete, de durere, de frică, de milă, de bucurie, de tristețe, de veselie, de culori pe care nu le pot defini. Nu am crezut că se poate comprima într-un timp atât de scurt atât de multă viață.

Jan Garbarek este, de mult timp, preferatul meu. Mi-aș fi dorit, după concert, să am ocazia unei întâlniri pentru a-i mulțumi personal că mi-a acordat 90 de minute de delectare, minute care nu sunt și nu vor fi irosite.

Spunea un prieten că, la ora actuală, acesta e cel mai complex spectacol ca încărcătură emoțională. Și nu pot să-l contrazic. Pot doar să adaug că e mai mult decât un spectacol. Cuvântul spectacol mi se pare vulgar în încercarea de a defini evenimentul în sine. Și nici artă nu pot să o numesc. Pentru că depășește chiar și înțelesul acestui cuvânt.

Ar mai fi multe de spus. Doar că nu există suficiente cuvinte pentru a crea o imagine fidelă a ceea ce am văzut și auzit. Știu doar că pe mine evenimentul m-a ”umplut”. Și, deocamdată, e suficient. Sentimentul este extraordinar de intens. Și recunosc că, până acum, am mai avut parte de o asemenea experiență o singură dată. În 2007. La Gărâna. Cu Jan Garbarek pe scenă.

Dacă aveți vreodată ocazia să îi vedeți, nu o ratați.