Ziua a doua
În care s-au deschis cerurile
Ştiu că pentru mulţi jazz-ul înseamnă să stai la o masă şi să discuţi în timp ce ţi se cântă discret şi îndatoritor la trompetă. Şi e OK, atâta vreme cât cei ce cred asta se ţin departe de festivaluri şi nu se dedau la comportamente deplasate şi absurde pentru noi, restul (cei buni, adică, adevăraţii iubitori de muzică), cum ar fi: întorsul cu spatele la scenă şi vorbit într-una; dat drumul la hoarda de copii preşcolari şi urlători prin faţa scenei – cu precădere în momentele cu adânc simţământ liric; comentatul off-topic non-stop. Pe de altă parte, ar trebui ca în antologia întocmită de Academia Caţavencu să includem şi boemul de concert. În genul celui aşezat în spatele meu şi care îşi etala cunoştinţele muzicale, în aşteptarea momentelor care să-i gâdile în mod plăcut urechea: „Abercrombie e tare de tot, frate, a cântat cu toţi cei mari„. Sau al altuia, burtos, transpirat şi cu aparat foto, care-i recomanda aceluiaşi muzician să-şi rezolve problemele de sunet – chitara nu suna bine.
În deschidere au vorbit literaţi de vază de la Timişoara şi Bucureşti, care ne-au îmboldit să cumpărăm cărţi. Ne-am ţinut dârzi pe poziţii, preferând să investim în muzică şi în produse cu grade etilice.
S-a început cu Platonic Band, cu Berti Barbera ca front-man, însă avându-l în centru pe chitaristul Nicu Patoi. Nu e chiar un super grup, aşa cum anunţă textul din broşură, şi la a cărui redactare a contribuit chiar beneficiarul B. B., care a început prin a se declara încântat că a scăpat de Bucureşti. Oare asta să fi simţit şi când a scăpat de Suceava pentru Bucureşti? În fine. Nu-i vorbă, Nicu Patoi, Răzvan Lupu – tobe, Adrian Ciuplea – bas şi, cu voia dumneavoastră, Berti Barbera – percuţie şi voce, sunt muzicieni serioşi, cu experienţă şi ştiu să cânte. Chestia e că avem de-a face cu o trupă croită după modelul guitar hero, iar eu n-am gustat niciodată stilul. Vorba Marianei, e muzică de generic. Punctul culminant a fost cel de la finalul show-lui, când Nicu Patoi a fost numit de către acelaşi Barbera „chitaristul prin excelenţă” – asta în seara în care urma să cânte John Abercrombie, şi cu o seară înainte de prestaţia lui Eivind Aarset. Din păcate, nu părea ironic; sau era ironic, dar la adresa lui Patoi, denotând o profundă lipsă de colegialitate. Naaaa, nu era ironic.
Intenţia organizatorilor de-a promova trupe locale s-a soldat şi cu oareşce scăpări. Bega Blues Band, chiar dacă simpatici, n-au fost tocmai cea mai bună alegere pentru scena unui festival internaţional, având în plus un playlist lung cât…, ei bine, mult prea lung. Chitaristul şi vocalistul Bela Kamocsa, ajutat de Johnny Bota la bas, Lică Dolga la tobe, Lucian Nagy – sax şi Maria Chioran voce (ultimii doi recuperaţi din Jazz de necaz) au cântat standarde (adică succesuri internaţionale), anunţate frumos înaintea recitalului, ca să ştim la ce să ne aşteptăm. Kamocsa, cert lucru, nu va scăpa în vecii vecilor pururi amin de eticheta de „fost basist al legendarei trupe rock Phoenix”, dar de data aceasta lumea aştepta legendele internaţionale, nu pe cele locale.
Mă refer aici la John Abercrombie, care a cântat şi s-a comportat impecabil. Un concert pe care, recunosc, l-aş fi preferat în sală, în condiţii audio mai bune şi fără interferenţe de tot soiul. Odată cu vârsta şi experienţa acumulată, Abercrombie şi-a rafinat stilul într-o manieră care refuză compromisul, climaxul facil, preferând construcţia organică ce se hrăneşte din sine, iarăşi şi iarăşi, parcă jucându-se, dar niciodată într-un fel lipsit de seriozitate. El nu cântă pentru a satisface nevoile şi aşteptările imediate ale mulţimii. N-are nevoie de asta. Cred că acesta e şi motivul pentru care este un mare muzician. Nu e o muzică facilă, căci e discretă, existând chiar marele pericol de-a părea plictisitoare. La un asemenea concert nu te agiţi şi nu-ţi pierzi controlul. Nimeni nu va pleca acasă fredonându-i piesele: asta e clar. E foarte posibil însă să pleci mai plin, mai viu, mai luminos. Ce să mai vorbim.
Momentul serii a fost din păcate unul politic. Cunoaşteţi probabil episodul cu Elena Udrea, care a fost copios huiduită de către majoritatea spectatorilor taman în mijlocul concertului John Abercrombie. Corul de vociferări l-a amuţit pe maestrul cuprins de spaima de-a nu fi linşat de către gloată, el neînţelegând iniţial reacţia de respingere a celor care tocmai îl aplaudaseră cu sârg. După ce i s-a şoptit la ureche pricina, s-a luminat la faţă şi a spus: We will play no matter what the fuck happens, semn că limbajul politicii e internaţional. Simpatic foc. Sper să nu se fi supărat, căci, în fond, el e sigurul care a avut de pierdut, respectiva doamnă cunoscând, sunt sigur, părerea populaţiei despre ea. I-aş fi huiduit mai degrabă pe ziariştii care-şi făceau loc în mulţime cu bliţurile căutând ca de obicei scandal.
Furtuna teribilă care s-a dezlănţuit în noapte ne-a alungat pe la case înaintea recitalului Helge Lien Trio. Am plecat plouaţi şi cu coada între picioare în timp ce membrii trupei fumau în draci şi încropeau o horă pe scenă. Asta doar pentru a auzi că respectivii au cântat totuşi la o oră foarte târzie, oferind un concert excepţional, nemaivăzut şi nemaiauzit. Ce oameni. Eu continui să sper că cei rămaşi au vrut doar să compenseze orele petrecute în ploaie şi să ne facă geloşi pe noi, cei fugiţi din calea urgiei, inventând povestea asta puţin plauzibilă. Eu aşa aş fi făcut în locul lor.
Aceasta a fost ziua a doua.
1. pentru ca tot adaugi la tipologia consumatorului de jazz, boemului de concert si altii… mă gândesc că poate ştii vreo sursă unde se poate citi despre spectatorul de tip Şoni (sunt sigura ca nu i-am scris numele corect);
2. mie Abercrombie mi se pare un maestru in arta amânării.
3. ceee m-am mai râs de za platonic heroes riding on the credits.
4. ceee m-am mai râs la poza din deschidere.
5. Popas la Hexagon: oaminii ramasi in fundu’ gol s-au pitit in stufaris pana ai facut poza?
Oamenii rămaşi golaşi eram eu. Camera foto era singurul accesoriul pe care-l purtam – la gât.
ioi, atâtea ţoale aveai pe tine!? hai, sa porti cateva perechi de şosete şi de pantaloni una peste alta mai inteleg, dar cu papucii, bagati in pantofi, bagati in ghete, bagati in galoşi… nu ştiu zău cum reuşeşti!
Ai zis să-ţi dau un semn. Well here it is.
It is, is it not?
helge lien trio chiar au fost recitalul festivalului. pacat ca n-ai ramas! s-a cintat cu sonorizarea de scena, fara microfoane, astfel ca helge lien a fost nevoit sa coboare printre noi ca sa ne spuna ca este cel mai inedit recital din cariera lor.. au venit la trei bisuri, ne/au semnat cd/urile pe ploaie (care reincepuse)apoi unii dintre noi i-am urmarit pina la pensiune ca sa mai stam de vorba cu ei. e pe youtube melodia smurt, filmata insa de pe scena, chinuit…
ultima poză este de fapt un omagiu adus hexagonului
blugii mei sînt unedeva în zona pirineilor
allons enfants de la Patrieeeeee
@marius chivu: până nu fac rost de înregistrarea concertului cu Herghelie, refuz orice argument logic sau de bun-simţ. Pe de altă parte, orice înregistrare de calitate de la festival ar fi binevenită şi nu ar rămâne nerăsplătită. Poate dacă dacă cineva şi-ar întinde antenele critice… :D.
s-ar putea sa am deja inregistrarea cu pricina, dar nu stiu daca cineva care face un joc de cuvinte asa ieftin („herghelie”) ar merita s-o primeasca..
pina una alta, cumpara de la andante music shop (vizavi de facultatea de drept) albumul lor. hello troll se cheama. si mai vorbim noi despre interferentzele logicii si ale bunul-simt in jazz :))
Să-l cumpăr? Ce să fac cu două? Şi de ce aş cumpăra un album pe care-l ştiu pe de rost?
A, vizavi de facultatea de drept din Cluj e o firmă de pompe funebre…
pai bine ca v-ati hotarat abia acum sa ziceti esentialul! deci la Garana nu se asculta jazz decat la fundu’ gol!
de fapt tot montajul din respectiva poza tradeaza o dorinta de a ocupa hexagonul. nu stiu daca observati ca trupele sunt concentrate pe linia maginot.
daca-l stii pe de rost (ca si mine, de altfel), ei bine, atunci abia o sa-l recunosti cintat live. knut a avut, pur si simplu, cu totul alte partituri de percutie, iar frode a improvizat ca un charlie haden „erectizat” de contrabasul lui pe care il imbratisase cu tot corpul :))
Tocmai ascult Haden cu Jim Hall. Asta chiar ar fi frumos să vedem la Gărână, după cum spunea şi prietenul oblic.
Ofer, umil:
http://progressiveforum.discutfree.com/concerte-stiri-f4/garana-international-jazz-festival-2009-t568-15.htm
Ei, umil. Am rămas impresionat foarte de analiza aplicată lui Helge Lien. Dar şi de restul. M-ai câştigat de fan.
frate, eu cred ca ai fost tripat rau la helge lien!
knut „cel mai slab artist” si „deloc ieșit din comun în spatele percuției”?!?!?
„accentul live diferă prea puțin de accentul studio” – WTF!!!
tot ce spui tu acolo e de la un alt recital al unui alt trio cu un alt percutionist in componentza :))
sau esti vreun tip de genul pisser-contre-le-vent care face pe nonconformistul cu orice pret..
Nu-s deloc nonconformist. Si nici n-am scris o recenzie negativa, cu o obsesie de a taia si sfarteca. Invit doar lumea sa asculte ce „figuri” facea Magnus Öström in E.S.T., si-n albume dar mai ales in concerte – si la fel cu muzica (am facut cateva analogii in recenzie, nu le mai repet, si-n plus mai se pot face multe altele). Knut a batut ritmul, happy as a clam, atata si nimic mai mult.
Iar cu „accentele” la fel. Am ascultat Hello Troll imediat dupa ce-am ajuns acasa de la Garana, fiindca am fost *foarte* curios sa vad care-s diferentele. Mi s-au parut prea putine. Poate sa iasa un concert frumos si asa, nu zic nu, dar atunci nu poate sa vina omul si sa spuna „mamma mia, ce-au scos astia untul din muzica”.
P.S.: Nu-s un tip care sustine ca opinia cuiva despre muzica e automat si un fapt incontenstabil. Both ways! Mi-am dat seama, stand neimpresionat in acea sambata, cat de mult i-a placut publicului recitalul – tuturor carora le-a facut placere trio-ul, pot sa se simta multumiti in inimile lor. Insa eu unul am idoli, stiu ce-mi place la jazz si ce forme inalte poate uneori sa intruchipeze, si de-aceea nu i-am ierarhizat favorabil (deloc).
Numai bine.
Bine, nu cred că se gândea cineva să-i echivaleze ca valoare pe cei din H.L.T. cu cei din E.S.T. Se ştie cine a impus stilul. Şi e limpede că Helge e mai degrabă frecventabil acum, în veşnic regretabila lipsă a maestrului.
eu cred ca nu e tocmai kusher o comparatie intre knut si magnus, asa cum nici magnus nu se poate compara cu „figurile” unui vinaccia in momentele lui de tobar posedat..
ideea e ca ierarhizarile in jazz, mai ales intre instrumentisti, nu-si au rostul. asa pot sa vin si sa zic si eu ca avishai cohen e mult mai sus decit berglund, dar asta e doar o chestiune de gust personal pe care o pot afirma la o bere, dar sa construiesc de aici niste ierarhii mi s-ar parea cam hazardat, daca nu chiar un fel mediocru de a discuta despre jazz..
mie diferentele live la h.l. trio mi s-au parut notabile mai ales prin prestatia lui knut (abia apoi a lui frode), foarte in spiritul albumului, minimalist-eclectic-hatru si foarte rafinat in ciuda dificultatii de a nu tine doar ritmul, ci mai ales de a construi „osatura” de percutie destul de imprevizibila a compozitiilor. suntele alea pe care le scotea din obiecte si „montarea” lor aritmica in structurile pieselor mi s-a parut un „accent” live suficient (de memorabil) ca sa explice acele exclamatii de entuziasm ad hoc in sotto voce (ca sa nu acopere sonorizarea de scena) ale unui public pe care nu-l mai credeam atit de impresionabil dupa recitalul lui nik bartsch (celalalt moment de virf al garanei din acest an)
p.s. mai presus de idoli se afla intotdeauna muzica in sine, o arta esentialmente ne-exclusivista (mai ales jazz-ul). in jazz (ca si in rock) nu exista „cel mai bun tobar/pianist/basist”, de aceea reactionez intotdeauna la snobari de genul „atita timp cit X, atunci niciodata Y sau Z sau etc.”
alea bune!
Knut şi Magnus fac parte din aceeaşi familie stilistică de toboşari, deci pot fi cred cu mare folos comparaţi (căci aşa lucrează mintea omului, prin comparaţii). Invocarea lui Vinaccia aici e incorectă – el poate fi comparat eventual cu Jon Christensen, alături de care poate fi încadrat.
adevărul de fapt se află la mine pe blog
să nu spuneţi că nu v-am avertizat
1.n-am inteles faza cu ierarhizarile „mai ales intre instrumentisti”. vocalistii nu-s oameni?
2. ierarhizarile sunt niste instrumente absolut detestabile, menite sa aduca false justificari pretului ridicat al biletelor pt anumite concerte
3. arta comparata e o inventie comunista.
@eulennon Cum, şi la tine? Asta înseamnă că şi adevărul e ceva ne-exclusivist?
nu mă confuza, te rog!
Oh boy, am aruncat paie pe foc cu „ierarhizarea”, asa ca retrag cuvantul. Nu stiu momentan cu ce l-as inlocui, asa ca nici n-o sa ma strofoc.
Ca sa clarific din nou, singurul motiv pentru care am insistat pe marea conexiune H.G.T. – E.S.T. este fiindca pe asta s-a insistat oriunde am citit despre ei. Internet, anunturi, biografia din programul primit acolo la Garana, speech-ul facut de Lungu. Din punct de vedere muzical, similaritatile s-au confirmat – iar asa ceva, intr-o discutie naturala intre doi oameni ascultandu-i s-ar traduce in „asta suna ca…/aduce a…/imi reaminteste (mult) de…/”, fara sa fie vorba de nicio ierarhizare, arta comparata, instrumente detestabile sau inventii comuniste – iar trio-ul si-a cantat muzica in stilul si ritmul lor propriu, dar (NB opinia mea!) deloc fantastic, stralucit sau aparte. Nu-i asa de dificil de inteles, atata timp cat, din nou intr-o discutie pe marginea prestatiei, s-ar traduce in „imi place/nu-mi place”, eventual „imi place ( ) mai mult”.
Total de acord ca nu exista „cel mai bun/cel mai cel”, nici n-am folosit asa ceva in comentariile mele. Comentariile, referintele, aprecierile sunt lucruri normale, si nu m-am referit deloc la un alt artist care *imi place mai mult* cu intentia sa-l transform intr-un astru care eclipseaza universul. Sunt receptiv la multe si multi.
Nu mai continui discutia despre Knut, fiindca adanceste cu fiecare reply adevarul pare care am mentionat ca-l respect din P.S-ul anterior: „MC” i-a savurat prestatia, „RB” i-a gasit slaba. Ende.
imi retrag si eu focul din paie, in mod absolut partinitor, sub influenta avatarului pianissim de pe forum si a atitudinii deosebit de umane a purtatorului here attached.
cum nu intrevad niciun „disclaimer” din partea domnului care infierează comparatiile, propun sa fie interzisa pe blog orice asociere si juxtapunere iar un adjectiv sa nu fie niciodată lipit de substantive diferite: ar fi nedrept!
ora25 Propui un poliţist, adjectiv?
🙂 🙂 un cenzor, adjectiv – ca să contribui şi la recuperarea cenzurii care nu mai e ce-a fost, măcar pe partea asta de morfeme feminine
Când pui problema aşa, nu ştiu… parcă devine serios totul…
cu cenzură, cu morfeme, cu… aşa se vorbeşte?
nu. mea culpa. chiar nu stiu ce m-a apucat sa zic morfeme. bine ca n-am scris cu ph. nu, stai, de fapt nici mea culpa nu-i frumos! o să zic doar culpa! ca să nu pară că mă laud.
nu se spune „aşa se vorbeşte” ci „aşa se vorbim”!
http://alexmoldovan.wordpress.com/2009/07/27/12-scaune-61-romaneshti/
You’re so dam right!
Acuma, serios: nu-i foarte româneşte să ne certăm pe chestiuni de nuanţă, când fondul e comun?
N-ar fi o atitudine antiromânească să fiu pur şi simplu de-acord?
Oamenii sunt atât de sensibili.
pentru ca am fost invocat 🙂 in principiu n-am absolut nici o problema cu comparatiile (stilistic vorbind, pot fi sarea & piperul unui text), numai ca, ziceam eu, a transha chestiuni greu cuantificabile genul berg vs. berglund (na ca aici avem un fel de aliteratzie), in care unul e idol iar celalalt e un fel de rezerva, mi se pare cam aiurea pe portativ si la fel de inutil (adjectiv care nu e tocmai o „infierare”) cu a discuta in termeni ierarhici cehov vs. gogol, billie jean vs. beat it, bruce-lee-il-bate-pe-van-damme(?)..
oricum, cohen le da lectii la amindoi 🙂 🙂
Leonard?
Just kiddin’ 😀
super! vezi că se poate? 🙂 🙂
🙂 🙂 🙂 pt. amandoi atunci, vedeti ca se poate?
da, frate, la urma urmei se poate orice 🙂 dupa ce timbaland l-a „produs” pe chris cornell, eu am ajuns sa cred ca se poate orice 🙂 🙂
Corneluş al nostru a luat o decizie greşită. Muzica e chiar proastă. Jesus Christ Pose!
Pingback: Jazz? « Jurnalul lui Sasha
chiar! how could you?!
Pingback: Concurs de week-end: Michel Tournier « alex moldovan: blog