Căile jazz-ului

Din fericire pentru preţioasa-i comoditate, ascultătorul de jazz de la noi se vede pus în faţa a relativ puţine opţiuni când vine vorba de a-şi procura muzica preferată. Televiziunile aleg să nu se implice, o presă de specialitate nu avem; nici nu mai vorbesc de magazine de profil, cel puţin în provincie. Internetul e cel care, cu site-urile, forumurile şi blogurile dedicate, contribuie în mod decisiv la răspândirea informaţiei – şi a muzicii.

Ştim că jazz-ul e indisolubil legat de ideea de improvizaţie şi de interpretare live. Din acest punct de vedere, lucrurile se află încă într-un stadiu pe care doar uzând de bunăvoinţă îl putem numi modest. Dacă Bucureştiul a mai găzduit în ultima vreme câţiva muzicieni de valoare, în provincie e jale. Cu excepţia celor câţiva artişti români consacraţi (foarte stimabili altfel, dar deja obositori prin repetiţie) care efectuează cu oarecare regularitate turnee sau cântări prin ţară, ne aflăm în faţa unui vid. A unui vid dureros. Situaţia e cu atât mai frustrantă cu cât onorariile cerute de nume grele (şi de actualitate!) sunt derizorii, în comparaţie cu cele pe care le primesc trupe de mâna a doua şi a treia invitate cu diverse ocazii şi petreceri câmpeneşti. Mi-aş dori, normal, mai mult concerte. Dar nu consider că cineva „trebuie“ să se ocupe de asta pentru mine. Gustul majorităţii decide. Nu mă iluzionez în a bănui vreo conspiraţie împotriva „muzicii bune“, în măsura în care aceasta ar presupune intenţionalitate şi un proiect (îndeobşte malefic), fiind vorba de pur dezinteres. Din nefericire, rezistenţa perenă a clişeului ce priveşte jazz-ul ca pe un excelent decor sonor pentru mesele luate la restaurant sau idilele cinematografice romanţate acţionează ca ecran protector deopotrivă în faţa intruşilor şi a unor eventuali sponsori. În fond, de ce ar merge mai bine jazz-ul decât restul lucrurilor?

Excepţia notabilă se numeşte Festivalul Internaţional de Jazz de la Gărâna, organizat în creierii Munţilor Semenic de către timişoreanul Marius Giura, de treisprezece ani încoace, unul dintre cele mai importante festivaluri din sud-estul Europei. Toată floarea cea vestită a jazz-ului mondial s-a perindat pe scena din Poiana Lupului: doar în ultimii au cântat aici Jan Garbarek, John Abercrombie, Nils Petter Molväer, Victor Wooten, Mike Stern sau Nik Bärtsch. Fie lăudat! S-ar crede că într-un peisaj arid publicul nu va scăpa nici o ocazie de-a participa, uneori cu mici sacrificii de natură financiară, la cele câteva evenimente ale scenei de profil. Şi că blazarea firească a locuitorilor marilor capitale europene, vizaţi şi vizitaţi până la saturare de jazz-mani de toate calibrele, nu se va instala şi în mentalitatea compatrioţilor noştri. Dar realitatea ne contrazice. Un alt festival, pus mai recent la cale de către aceeaşi echipă, a eşuat lamentabil din lipsa sponsorilor – şi a publicului, înainte de a-şi putea asuma o minimă tradiţie. Acum patru ani, o formaţie admirabilă ca Tord Gustavsen Trio cânta în faţa unei săli aproape goale. La Timişoara! Care, vezi Doamne, mă-nţelegeţi… Anul trecut, deşi anunţat, festivalul pur şi simplu nu s-a mai ţinut.

În fine, decisivă e recomandarea altor împătimiţi, prieteni din viaţa reală sau virtuală, coroborată cu accesul imediat (întru rapida confirmare sau infirmare) la pagina de pe MySpace a respectivului artist, urmată de accesarea portalurilor ce permit descărcarea ultimului album – sau chiar a întregii discografii. Adică, pentru a folosi detestabilul termen folosit de autorităţi şi de cei implicaţi, pirateria. Acesta e circuitul deja clasic al muzicii în spaţiul virtual, pe care nu-ţi poţi permite să-l eviţi decât cu riscul asumat al izolării. Teoretic, într-o lume mai bună, el e urmat de cumpărarea materialului original. Practic, acesta e pur şi simplu prea scump pentru a ţi-l putea permite, asta dacă ai de unde. Suntem chiar încurajaţi de către diverşi binevoitori interesaţi să renunţăm ba la un anumit număr de sticle de bere, ba la nu ştiu câte pachete de ţigări, pentru a achiziţiona produsele originale sau a merge la un concert. Îmi doresc la fel ca oricine să deţin CD-uri şi DVD-uri originale. Însă ritmul în care devorăm azi nu doar muzica, ci produsele culturale în general, e dictat şi de abundenţa deconcertantă a ofertei de „bunuri“ culturale. Şi singura soluţie pe care-o întrevăd pare solicitarea unor substanţiale credite pentru nevoi personale (căci nevoia de muzică există – şi e devorantă). Instinctul de conservare şi grija faţă de soarta celor dragi ne obligă însă să ne limităm la circuitul clasic de care vorbeam.

Punct final: aşa-numita piraterie de pe Internet e deja pandemică şi structurală în universul economic şi simbolic al zilelor noastre, deci se pune acut întrebarea în ce măsură mai e blamabilă, când (mai) toată lumea o practică. Axioma potrivit căreia tehnica devansează teoria îşi găseşte aici cea mai recentă aplicare. Azi, albumele noi ajung adesea la public înainte de-a fi lansate oficial pe piaţă de către casele de discuri. Dezbaterea legată de aspectele morale inerente e în toi, şi, la fel ca în cazul majorităţii deciziilor luate de-a lungul unei vieţi, orice gest al nostru îi afectează pe ceilalţi. Deocamdată, Internetul geme de muzică bună – în speţă, albume şi concerte de jazz – aflată la un simplu click distanţă. Să-i scurtăm suferinţa şi să-l mulgem fără false probleme de conştiinţă. Sunt convins că în curând se vor găsi şi aplica soluţii de îngrădire sau monetizare a accesului la informaţia din spaţiul virtual (să nu uităm totuşi că autoreglarea pieţei e constitutivă pentru liberalismul dominant în lumea vestică). Deocamdată, să profităm de hiatul care ne permite să ne bucurăm de belşugul nemaiîntâlnit al muzicii pe care o iubim. De grija marilor companii de discuri, cu voia dvs., o să plângem cu alt prilej.

Articol apărut în Dilema veche.

124 de comentarii la „Căile jazz-ului

  1. ataraxia

    adica articolul asta a aparut intai in dilema si apoi aici?? cum este posibil? 😀

    lasand gluma la o parte, ai dreptate. piata este „”dictata” de preferintele publicului. dar stai asa. si publicul poate fi educat, cu greu, ce-i drept, si nu tot. dar atata timp cat mass media nu-si asuma rolul educativ iar emisiunile cu vedete de ultima spetza se inmultesc, atata timp cat se promoveaza kitchul si muzica de proasta calitate, atata timp cat nu exista emisiuni care sa promoveze calitatea (uita-te la cat de penibile sunt emisiunile de dimineata) etc etc prevad ca in curand vei gasi in magazine numai cduri cu Naomi si Nikita si altele de gen.

    si apoi pleci din tara.

    Răspunde
    1. alex moldovan

      Aşa e. Dar nimeni din domeniul privat/comercial nu e „obligat” să-şi asume un rol educativ (iar mass-media, prefer chiar să nu se implice în chestiunea asta!) – iar posturile publice oricum nu le urmăreşte mai nimeni. Ideea mea e că jazz-ul trebuie să se autosusţină cumva, să-şi creeze propriile mecanisme de promovare.

      Răspunde
      1. motanul arc

        Fara o mass-medie interesata nu vad cum se va autosustine jazzul. Clienti putini, bani putini. Cu ce sa se autopromoveze? Sponsorizari, dar si astea ar veni de la firme care spui cu nu au nici o „obligatie” in a-si asuma rolul educativ.

        Intr-o tara care se duce la vale rolul educativ ar trebui sa si-l asume fiecare, de la nivel individual pana la nivel institutional, fie ca este privat sau public. Iar asta nu datorita unei obligatii juridice/fortate. Eu sper sa ajunga sa-i macine constiinta pe toti producatorii de tv, radio si jurnalistii care promoveaza rahatul iar copiii lor sa aibe drept model doar ce pomoveaza ei.

        Nu stiu daca am mai spus, dar eu nu cred in democratia absoluta.

        Răspunde
        1. alex moldovan

          Ferească sfântul ca rolul educaţional să fie preluat – mai mult decât se întâmplă oricum deja – de cei care dispun de banii şi puterea s-o facă! Pentru că asta ar crea nişte monştri şi mai urâţi decât cei pe care-i vedem zilnic, conform idealului lor de educaţie.
          Lucrurile s-au reglat, din punctul meu de vedere, nu la nivel instituţional sau organizaţional, ci pornind de la câţiva oameni care şi-au asumat, şi nu dintr-o „obligaţie” exterioară, rolul respectiv – în direcţia pe care-o consider eu ca fiind mai bună.

          Răspunde
          1. ataraxia

            eu sunt mai idealista. imi imaginez ca asumarea rolulul educativ se poate face doar in directia mai buna.

            mi-a venit o idee de dezbatere: spune muzica pe care o asculti ce fel de om esti? sunt corecte etichetarile si stereotipurile?

            Răspunde
        2. ggl

          Eu prefer promovarea mai underground. Când se afla de un anumit festival in mass-media apar tot felul de idioţi care nu au nicio treabă cu ceea ce înseamnă acel festival şi degenerază totul. Aşa s-a întâmplat şi cu Garâna.

          Răspunde
  2. ataraxia

    Se pare ca dl Sarkozy a gasit o solutie importriva pirateriei. Si ce, crezi ca francezii nu au bani de cduri? Asa, deci a decis introducerea unei taxe denustiuce providerilor de internet pentru ca el crede ca este vina lor ca dau trafic nelimitat clientilor. Ce le tebuie, domnilor, atatia gigi nelimitati pe luna daca nu pt piraterie?

    Răspunde
  3. smara

    ai dreptate in cea ce priveste fenomenul pirateriei pe internet. În fond, pacatul tuturor nu mai e pacatul nimanui. e clar că legislația internaționala a drepturilor de autor e mult depășită de legile nescrise ale internetului. mi se pare stupid că un mod de distribuire atât de ”la îndemână”, practic instantaneu global, a muzicii de orice fel, devine subiect de blam din motivul idiot că nu s-a gasit o metoda financiara de recompensare a creatorilor de muzica (mă rog, casele de discuri au partea lor, care nu e cinstit sa fie ignorata). personal, as plati cu drag o taxa anuala care sa se distribuie procentual cu nivelul de descarcari online fiecarui muzician, dat fiind ca pe internet asta e usor cuantificabil. impozitul pe creatie? – mi se pare mult mai justificat decât multe alte taxe.

    Răspunde
    1. alex moldovan

      Clar, şi eu aş plăti o astfel de taxă. Metode există, dar ei au rămas înţepeniţi într-un model depăşit. Cred că în câţiva ani se va reglementa şi chestiunea asta. Până atunci, sporim colecţia de CD-uri, să avem ce asculta la bătrâneţe 😀

      Răspunde
    2. ggl

      Legislaţia internaţională nedepăşită arată foarte sumbru deoarece este controlată de intermediarii care fac bani grei din conţinutul audio-video, aceiaşi intermediari care pormovează toate gunoaiele care prind la public. Aşa că prefer la orice oră legisalţia „depăşită”. Nu e treaba mea să găsesc soluţii. Să facă legi echitabile pentru toată lumea, altfel le vom încălca. Momentan, legi actuale gen DMCA sau ACTA favorizează doar anumite grupuri de interese

      Răspunde
  4. cristi c.

    în privinţa jazzului – dar şi a oricărui act „cultural” oarecare – cu cât statul se va implica mai puţin, cu atât va fi mai bine

    în privinţa pirateriei, nu cred că e o chestiune financiară ci şi de principiu. există o rezistenţă a caselor de discuri majore de a-şi schimba oferta, dar există şi o încăpăţânare a consumatorului de muzică de a nu mai plăti pentru ceea ce ascultă, indiferent cât de puţin i s-ar cere. preţurile sunt oricum exagerat de mari pentru cât costă de fapt producţia efectivă de material muzical.
    industria muzicală este ineficientă pentru că investeşte mult şi prost, fiind neovoită să-şi recupereze banii din puţinii artişti care au succesul vizat.

    Răspunde
        1. ataraxia

          Pana acum lumea i-a plans doar pe artistii care pierd pe urma pirateriei. Dar pe publicul care isi cheltuie banii pe muzica sau filme proaste cine il plange? Aici in PT un cd cu muzica sau un dvd cu un film costa in jur de 19-24 euro (muzica autohtona este ceva mai ieftina). Mi se pare scump si cu siguranta lumea nu isi permite sa cumpere tot ce vrea.

          Noi mai cumparam filme pentru ca ne place sa ne bucuram de o imagine de calitate. Dar pentru ca am dat destui bani si pe filme proaste am decis sa cumparam dvdul doar daca ne-am lamurit ca filmul merita. Si cu muzica la fel.

          In ceea ce priveste taxa din Franta nu mi se pare tocmai ok gandita. De exemplu, eu fac trafic din uploaduri si downloaduri pe serverele pe care lucrez, din downloaduri de aplicatii si alte produse pe care le platesc, sunt in trial sau free, vizionare de prezentari video sau ppt gratuite sau platite. Sunt luni in care nu am timp de piraterie sau luni in care downloadez 1-4 filme. Eu de ce sa fiu taxata pentru un trafic legal? Adica platesc o data produsul si apoi mai platesc si o taxa ca sa il dowloadez?

          Aceasta taxa inseamna pana la urma cam 2-3 euro pe luna. Acopera ea pierderile caselor de discuri sau ale studiourilor de cinema? Nu. Se distribuie banii in functie de volumul downloadurilor? Nu. Este corecta pt toti utilizatorii de internet? Nu.

          Atata timp cat internetul va ramane o jungla virtuala orice astfel de masura va fi ori insuficienta or incorecta.

          Eu votez cu infiintarea politiei virtuale 😀

          cristi c.: interesant subiect de carte. poate ne mai dezvalui din ea.

          Răspunde
          1. cristi c.

            artistii nu pierd mult din cauza pirateriei pentru că nu câştigă mult din vânzări (10-12 %), restul merge în conturile caselor de discuri, a reţelelor de distribuţie. ca să fac o comparaţie care mi-e la îndemână, e cam ca şi în cazul cărţilor aici, cu librării în românia care cer un adaos comercial de 30-40 % (ca humanitas).

            în privinţa cărţii, ea are un subiect mai general legat de muzica rock, dar o sa fie şi un capitol despre industria muzicală. updateuri pe blog 🙂
            nu dau prea multe detalii că sunt superstiţios (în ciuda ateismului meu sănătos…) şi extrem de zgârcit

            Răspunde
            1. bibi

              „artistii nu pierd mult din cauza pirateriei pentru că nu câştigă mult din vânzări (10-12 %)”

              sînt de acord cu tine. am două întrebări :

              1. atunci din ce trăiesc ?
              2. ce se va întîmpla atunci cînd nu vor mai încasa nici nenorociţii ăia de 10-12% ? (adică 10 – 12% din 0 lei)

              Numai bine,
              bibi

              Răspunde
              1. cristi c.

                trăiesc în principal din concerte, drepturi de imagine (cei cu notorietate).
                în sua, pe lângă banii din vânzarea efectivă de cduri şi alte obiecte „muzicale”, o sumă semnificativă vine din partea radiourilor, a televiziunilor comerciale, a barurilor care toate trebuie să plătească „catalogul” pentru a nu intra sub incidenţa legii.
                sistemul de colectare al drepturilor de autor lasă mult de dorit. există câteva organisme, ascap de exemplu, care au în portofoliu procente covârşitoare din muzica mondială şi care redistribuie banii în mod inechitabil si netransparent. în plus, se practică o ofertă absolut ineficientă pentru „client”, care este cam obligat să plătească pentru tot catalogul unei astfel de organizaţii, chiar dacă niciodată nu va ajunge să exploateze formaţia rock obscură din anii 70.
                în românia nu ştiu exact cum se practică colectarea drepturilor de autor pe segmentul muzical, dar nu îmi fac iluzii că situaţia ar fi mai roz.

                Răspunde
  5. ora25

    cica: Alex Moldovan este una din cele peste 2000 de persoane abonate la bookblog. :))) foarte dragut.

    mai usor cu politia virtuala, acolo, in banca de la geam! nu putem sa copiem din cauza galagiei! eu votez pentru o piraterie linistita, fara surprize si incordari.

    Răspunde
    1. alex moldovan

      Am o aplecare maladivă pentru unele recenzii – alea plătite 😉 şi pentru un anumit recenzent şi comentator – te las să ghiceşti care :D. Da’ le-am scos bannerul – i-am dus în top, de-acum să se descurce şi singuri!
      PS: de fapt, pentru doi!

      Răspunde
  6. mihaela patrascanu

    din fericire unde locuiesc io jazz-ul este tratat cu cinste..aici f des au loc concerte jazz in pieti sau localuri cu autori autohtoni dar si deja consacrati..deseori sunt si gratis,e o placere sa ii asculti.in fiecare an cand merg in Cuba,la fiecare sf de saptamana mergeam f bucuroasa la Havana,intr-un mic club de jazz(la zorra y el cuervo)unde se etalau anumite truppe de jazz locale.ceea ce m-a uimit a fost faptul k intr-o tara atat de saraca si plina de ”nu ai voie” ,cubanezii plateau bucurosi 10 pesos o cheavidos cubani(aproximativ 8 euro)pt a asista la o asemenea serata….si cum ascultau ei fermecati si stateau linistiti….si cand te gandesti k pretul unui asemenea bilet pt ei e un salariu pe o luna…acolo in fiecare seara,pe tot parcursul anului este deschis…si mereu clubul este plin atat de turisti cat si de cubanezi…am sesizat cu placere k veneau acolo din simplul fapt k iubesc acest gen de muzica…in Romania banuiesc k jazz-ul a luat aceasta infatisare pt k sunt foarte putine persoanele care apreciaza acest gen de muzica..e inspaimantator sa vezi k la manelisti e plina sala si dincolo bate vantul….pacat…

    Răspunde
  7. ggl

    Eu am o politică mult mai simplă: nu cumpăr discuri cu muzică decât direct de la artişti (la concerte). Astfel se elimină din lanţ intermediarii care în situaţia dată nu au absolut niciun merit, nu se mai dublează preţul discurilor, artiştii şi publicul lor sunt mulţumiţi.

    Răspunde
    1. cristi c.

      se elimină o serie de intermediari, într-adevăr, dar nu cred că ai garanţia că ei nu au stipulat în contract cu casa de discuri să le verse şi lor o cotă parte din vânzarea „ambulantă”
      speculez şi eu, nu am informaţii concrete, nu m-am gândit la această variantă

      Răspunde
      1. ggl

        Nu am această garanţie, într-adevăr, însă se cam vede în general după preţ. Dacă e forţat preţul, nu cumpăr pentru că nu-mi permit. Dacă nu e forţat preţul, nu mă deranjează foarte tare că mai câştigă ceva şi o casă de discuri independentă, cu practici onorabile. În general preţul meu limită e pe la 8 euro/disc. Cam aceea e ultima sumă pe care sunt dispus s-o plătesc pentru un disc bun.

        Răspunde
  8. bibi

    Bună ziua

    sînt şi nu sînt de acord cu privire la ideea lansată de dumneavoastră în direcţia utilizării excesive a internetului. Este clar că această treabă nu se mai poate opri, indiferent de ceea ce discutăm noi aici. Pe de altă parte aveţi dreptate în ceea ce priveşte casele de discuri şi modul în care banul obţinut ajunge la cel care l-a creat. Însă, este o modalitate de a încasa care ţine în viaţă, de bine de rău, nişte artişti. Prăbuşirea acelor venituri va duce la extincţia genurilor muzicale de nişă (cum e cel în discuţie aici) iar cei care acum fac muzică se vor opri atunci cînd nu vor mai fi remuneraţi, sau îşi vor lua o slujbă (adică vor trece la şaibă). Vînzările în acest sector nu sînt mari iar o rată a pirateriei care nu afectează decisiv marile staruri ale momentului (care mai prind o publicitate, nişte ring-tonuri, ceva) va pune capăt vocilor mai mici şi nesemnificative (dpdv financiar).
    Discursul meu nu este unul moralizator, dar, în timp ce utilizez internetul pentru informare şi, în final mă duc şi cumpăr, noua generaţie de internauţi merge pe ideea pîrjolului iar atitudinea „ia tot ce poţi, nu plăti nimic” a ajuns să fie un soi de strigătură anti-sistem. În mod eronat se presupune că va duce la o democratizare şi că marile case de discuri vor înţelege şi vor reduce preţurile lor nesimţite sau vor da mai mult artiştilor. Greşit ! Marile case de discuri vor profita cît se poate de mult, iar, cînd nu o să mai existe profit se vor apuca să vîndă mîncare sau televizoare iar cei care vor suferi nu vor fi ei (deşi putem discuta deja la timpul prezent despre această situaţie).

    PS nu lucrez la case de discuri, nu sînt avocatul lor, doar vreau să mai pot asculta mauzică nouă şi în viitor, nu doar înregistrările pe care am apucat să mi le procur.

    Răspunde
    1. alex moldovan

      Salut (sper că ne putem tutui liniştiţi) şi mulţumesc pentru comentariu. Din câte ştiu eu, niciun artist (nu mă refer, normal, la cei huge) nu trăieşte din vânzări, ci din concerte. Foarte mulţi au deja şi o altă slujbă pe care o practică în paralel.
      Pe de altă parte, cred că şansa caselor de discuri e tocmai să descopere noi voci şi prin asta să se dezvolte pe orizontală (mai mulţi artişti cu vânzări mai mici) decât pe verticală (artişti puţini vânduţi bine). Eu nu mă tem că lumea va renunţa cu totul să cumpere produse originale; şi nici că apariţia cărţilor în format electronic va duce la dispariţia cărţii pe hârtie. Not in my lifetime, anyway…
      Ar mai fi o soluţie: revenirea la vinil, care nu poate fi (încă) copiat acasă 😀

      Răspunde
      1. bibi

        Ideea cu revenirea la vinil am enunţat-o şi eu mai demult. Din păcate nu este o soluţie fiindcă s-a trecut de „the point of no return” în materie de digital. Ceea ce spui este real şi nu contest (legat de veniturile artiştilor). Problema mea în subiectul enunţat este că pirateria asta (sau cum vrei să-i spui tu) doar distruge ceva (putred, adevărat) fără să pună nimic în loc. Citind posturile de mai sus îmi imaginez viaţa muzicală (jazzistică sau de avantgardă) din 2025 : cîţiva artişti care mai dau concerte, cu slujbe normale în timpul zilei, mai cîntă ceva în timpul liber. Calitatea înregistrărilor în domeniu s-a redus la bootleguri trase pe reportofoane ultraperformante de căître entuziaşti. Venituri adunate în pălărie (la propriu). Vorba aia – o înregistrare într-un studio de calitate , un mastering deosebit costă, nu ?

        Răspunde
        1. bibi

          PS scuze, dar abia cum mi-a venit ideea 🙂

          Prefer să văd viitorul prin prisma a ceea ce se întîmplă la unele case de discuri cum ar fi ECM, Tzadik, Hat Hut, Nonesuch sau Discipline Global Mobile, pentru mine modele de integritate artistică.

          Nu am vrut neapărat să pornesc un flame, scuze dacă a fost interpretat în acest fel 🙂

          Răspunde
          1. alex moldovan

            A, nu-i cazul. Eu – acum – pur şi simplu văd anunţata moarte sau distrugere a caselor de discuri ca pe ceva mereu amânat, dar care nu se va întâmpla într-un viitor previzibil. Poate greşesc.
            Să nu uit: felicitări pentru prezentarea discografiei ECM. Very, very nice work!

            Răspunde
            1. bibi

              mulţumesc pentru aprecieri,

              am mai postat ăsta şi mai sus, sper să nu fie interpretat drept spam (relevant pentru discuţie de la min 2.20)

              Răspunde
      2. ggl

        Vinilul nu poate fi copiat acasa? Si vinilul poate fi usor transformat in format digital si distribuit pe Internet. E drept, ceva mai greu decat CD-urile si cu costuri ceva mai mari (un pick-up bun si un DAC).

        Răspunde
          1. ggl

            O sa sune suficient de bine ca sa pirateze toata lumea. Asta era si „argumentul” cu mp3-urile, ca n use aud la fel de bine ca si CD-ul. Personal peste 192 kbps (cu compresie!) nu aud diferenta intre copie si original decat eventual acolo unde da chix codecul (ex: clopote, vibrafon). Si asta doar pe echipament audio de calitate foarte buna. Daca e codec fara compresie nu aud absolut nicio diferenta intre copie si original, ba chiar se va pastra mai bina copia pentru ca originalul se degradeaza (mecanic) daca inregistrare analogica pe vinil.

            ADC, nu DAC, desi sunt ADC+DAC in aceeasi cutie.

            Răspunde
            1. bibi

              Ops … aici nu sînt întru totul de acord cu tine. Există diferenţe, chiar majore, între mp3 şi red-book, chiar şi între FLACul redat neadecvat şi un CDplayer clasic, şi cu atît mai mult între o copie a unui vinil realizată pe o placă de sunet (chiar bună) şi vinilul propriuzis. Poate doar dacă îţi cumperi cineştie ce convertor analog-digital de supertop (să zicem măcar un LAVRI), dar şi atunci, contează pe ce redai. Chestia aia cu 192kbps o consider o copilărie, dar este la fel de adevărat că şi sistemul pe care redai îşi spune cuvîntul.

              Dar asta e o altă discuţie şi poate nu e cazul să schimbăm firul discuţiei 🙂

              Răspunde
      1. bibi

        LOL

        nu e o idee rea, dar primele care o să moară vor fi cele mici şi mijlocii, adică exact cele care contează. E ca la RDS, dacă vrei, îţi dăm telefonia moka fiindcă ne scoatem din internet şi cablu (exemplu arbitrar, fă tu ce permutări vrei)

        Răspunde
        1. ggl

          Nu neaparat. Cumperi doar selectiv de la casele de discuri pe care vrei sa le inrucajezi (ex: Projekt). Ce e de la casa mare de discuri piratezi. Simplu.

          Răspunde
  9. ora25

    ieeeeee! victorie! avem dovada că vasele (nespălate) sunt comunicante! mâine poimâine n-o să-ţi mai găsesc blogul pe-aici, pe motiv că s-a dat de la prima oră.

    Răspunde
      1. ora25

        🙂 am observat. păcat că nu pot să strâng toată colecţia. deşi oricum cotoarele diferă, strică biblioteca aranjată fain la dungă.

        Răspunde
  10. cristi c.

    apropo de spam, felicit participanţii la această discuţie pentru nivelul ridicat al dialogului, precum şi pe autorul acestei postări, pentru prilejul oferit în sfârşit (!!) de a ne etala calităţile argumentative pe acest blog :p

    Răspunde
  11. bibi

    Hai să spunem că treaba asta cu pirateria e OK. În fond, e un mijloc de promovare nemaiîntîlnit pînă acum. La fel şi filmele pe youtube (vezi cazul lui Andy McKey, care şi-a cîştigat notorietatea în acest mod). Nu am nici o problemă cu cei lipsiţi de posibilităţi materiale de a avea acces la cultură. Cultura nu trebuie să fie accesibilă doar elitelor (vorbind dpdv material).

    OK ? Acum ce avem în locul blamatei industrii muzicale ? Artişti part-time care cîntă precum menestreii medievali ?

    Am fost duminica trecută la concert la Luna Amară. Am vorbit după concert cu basistul. Luni trebuia să meargă la servici 🙂

    E la modă să ai un discurs anti-sistem, dar ce puneţi în loc ?

    Răspunde
          1. ataraxia

            lasa ca l-am vazut eu pe unul la brasov cu un vultur pe umar. ce m-am mai speriat.

            asa o sa apara si el cu corbu, ce mare lucru?

            Răspunde
  12. bibi

    ontopic – cred că două categorii de artişti se vor adapta perfect la condiţiile viitorului, nefiind afectaţi aşa de rău de piraterie – se bazează mai mult pe partea concertistică :

    – maneliştii
    – artiştii din sfera muzicii clasice

    Răspunde
    1. ggl

      Si muzicienii de jazz se vor adapta deoarece acestia castiga cel mai bine din concerte, la fel ca si artistii din sfera muzicii clasice. Multi muzicieni de jazz provin din sfera muzicii clasice de altfel.

      Răspunde
      1. bibi

        „Multi muzicieni de jazz provin din sfera muzicii clasice de altfel.”

        Aici cred că exagerezi puţin, de dragul efectului artistic. Sînt puţini şi nu cred că pot reprezenta mai mult de 5%, să zicem (o aproximare ad burtibus)

        Răspunde
  13. ataraxia

    Eu nu am inteles de ce casele astea de discuri isi dau atata importanta, ba se cred mai importante ca artistul in sine.

    O solutie ar fi aparitia caselor de discuri low cost care sa pastreze serviciile de calitate dar fara cheltuieli aiurea.

    O alta solutie ar fi ca unii artisti sa se specializeze in domenii ce ar ajuta formatia si i-ar aduce si bani. De exemplu sa se ocupe de marketing, promovare online, impresariat, sa colaboreze cu studiouri de inregistrari, sa faca emisiuni pe la radio etc la modul serios.

    Faptul ca unii artisti au si serviciu este de apreciat, ati vazut si voi de-alungul timpului ca unii artisti s-au apucat de diverse prostii de plictiseala … si aia aveau si bani. Am vorbit si eu ca un om mare acum, da?

    Răspunde
    1. alex moldovan

      Chiar mă bucur să fiu contrazis pe tema asta. Excelent! Bine, pe de altă parte, eu vorbesc de nume mari şi de actualitate – de exemplu, cei care vin la Gărâna. La Cluj nu avem aşa ceva, şi când totuşi mai vine câte cineva, cântă în barul care funcţionează ca punct de socializare pentru bişniţarii locali. Pe care eu nu-l frecventez din principiu.

      Răspunde
  14. bibi

    Domnilor – discutăm de jazz, nu de pop sau rock. Cine e şeful casei de producţie avid şi lipsit de scrupule, demonizat aici ? Discutăm despre oameni gen Manfred Eicher, John Zorn, Bill Laswell sau Kazunori Sugyiama, nu de dl Tommy Motolla. Discuţia, adusă în zona în care vreţi voi, nu are relevanţă pentru jazz ci pentru mainstream.

    Părerea mea, bineînţeles. 🙂

    Răspunde
      1. bibi

        Bun , atunci insist şi eu cu o altă idee. Nu în ultimul rînd, văd efortul de achiziţionare al unui CD (să zicem) drept un feedback pozitiv dat artistului respectiv.

        Nu înţeleg pornirea împotriva ideii de a cumpăra un album drept un beneficiu adus umanităţii. Cine nu îşi poate permite are o circumstanţă, dar cine poate, nu are. În plus ideea cu mult sau puţin legată de preţul unui produs mi se pare puţin cam forţată (aplicaţi aceleaşi criterii şi în cazul stabilirii valorii unor opere de artă sau al biletelor la spectacole ? – răspuns la întrebarea retorică – nu puteţi fiindcă în acele sitaţii dacă nu dai banu’ nu vezi … ). La urma urmei nu te obligă nimeni să-l cumperi şi poţi trăi şi fără să-l asculţi.

        [IMG]http://i221.photobucket.com/albums/dd26/bibi_kkk/dlqi1.jpg[/IMG]

        Răspunde
        1. alex moldovan

          Atunci eu sunt liniştit – nu-mi permit să cumpăr CD-uri originale. Bineînţeles că evaluarea preţului trebuie aplicată cazul oricărui produs cultural. O operă de artă poate fi „nepreţuită” doar în spirit, nu în termeni de concreţi. Ar fi culmea să luăm totul ca pe o implacabilă fatalitate şi să plătim oricât pentru orice. Pe de altă parte, abundenţa de care vorbeam în articol crează (li ea) dependenţă – deci e mai uşor să zici că nu mai asculţi decât chiar să o faci.

          Răspunde
          1. cristi c.

            apropo de abundenţă. casele de discuri au falsa impresie că toţi cei care dowloadează tâşpe giga de muzică pe săptămână vor şi fi dispuşi să cumpere aceeaşi cantitate

            Răspunde
        2. cristi c.

          îţi răspund: efortul depus în elaborarea unei opere de artă valabile nu are preţ. nu e vorba de valoarea operei de artă ci de preţul de piaţă. să nu confundăm lucrurile. îl respec pe nils petter molvaer şi l-as asculta live o dată pe săptămână dacă s-ar putea. dar nu o să plătesc niciodată 38 de dolari pe un cd
          http://www.amazon.com/Hamada-Nils-Petter-Molv%C3%A6r/dp/B001URUZ8E/ref=sr_1_1?ie=UTF8&s=music&qid=1265787635&sr=1-1

          cât costă un blank? 1 leu… cât costă în medie un cd „original” 50-60 de lei…

          Răspunde
          1. bibi

            păi nu trebuie să cauţi, neapărat, de unde e mai scump. Am cumpărat Hamada de la Muzica cu 50 lei (în schimb am fost dezamăgit de album, cumpărat sub impulsul obsesiv al momentului, album pe care îl consider mult mai slab decît cele două de la ECM şi faţă de Er).

            Chestia cu preţul blancului este un sofism destul de subţire. În cheltuielile de producţie ale unui CD intră mai mult decît preţul blancului şi al hîrtiei din care sînt făcute coperţile. 🙂

            Răspunde
            1. cristi c.

              evident că intră mai mult.
              dar întrebarea e: cât adaos comercial se pune peste?. sau, altfel formulat: care este preţul corect al unui cd în aşa fel încât cel care îl produce să câştige ceva, dar nu să ia şi chiloţii de pe cumpărător? dacă preţul suportului fizic – cdul – este insignifiant (vorbim despre producţie de masă) atunci ce anume plătim? efortul tehnologic? cât costă o sesiune de înregistrări pentru muzica de jazz reflectată pe una bucată cd final? şi aş putea continua cu delirul :))

              adevarul e că oamenii ne vând obiecte de care nu avem nevoie la suprapreţ şi de o vreme încoace ne-am cam prins şi nu mai punem botul.

              Răspunde
              1. bibi

                OK – oamenii încearcă să ne vîndă obiecte la suprapreţ. Mi se pare corect ca preţul unui produs să fie stabilit de către cel care încearcă să-l vîndă şi să fie acceptat sau nu de către posibilul cumpărător. Aici ar fi o posibilă problemă în situaţia în care se face un monopol. Dar, să nu uităm că nu vorbim despre alimente sau medicamente (chestii fără de care omul nu ar putea trăi) ci despre nişte produse de care te poţi lipsi, la o adică.

                Ne-am prins şi le luăm cu japca, vrei să spui ? 🙂

                În continuare văd toată discuţia asta ca fiind forţată, mai ales că vorbim de case mici de producţie, de artişti de nişă care nu vînd mult şi pe care pirateria îi afectează direct şi major, mult mai puţin ca pe megastarii momentului, vorbim de producători şi de manageri pasionaţi, oameni de cultură pe care spui că îi respecţi.

                Repet (nu am de gînd să mai insist ca o placă stricată) – nu am nimic împotriva descărcării de muzică pe post de mod de a te informa, de a vedea ce cumperi înainte să o faci. La fel, nu văd o problemă în cazul persoanelor care nu-şi pot permite şi care nu ar cumpăra oricum, fiindcă nu pot. În schimb am o repulsie (cam tare cuvîntul, ce-i drept) faţă de atitudinea rebelă de a nu cumpăra din principiu, autosugestionîndu-ţi conştiinţa cum că faci ceva bun prin asta, că lupţi contra sistemului şi că democratizezi cultura prin acest gest, şi că artiştii respectivi nu au nimic de suferit de pe urma acestei practici, ba dimpotrivă, o să le fie mai bine şi or să facă mai multă muzică şi mai bună şi mai bine înregistrată.

                Vive la revolution !

                Răspunde
                1. cristi c.

                  m-ai înţeles greşit. nu îmi asum discursul marxist. nici pe departe. cine mă cunoaşte ştie cât îmi repugnă retorica respectivă.

                  nu sunt de acord cu afirmaţia că tocmai casele de discuri mai mici sunt cele mai afectate de piraterie. din contră. pirateria masivă se face împotriva marilor case de discuri. de ce? păi din simplul motiv că au peste 80 la sută din piaţă. nu este un monopol dar este un oligopol destul de rigid.
                  casele de discuri care produc exclusiv artişti de jazz sunt puţine şi au vindut, vînd şi vor vinde puţin comparativ cu restul. pirateria nu va schimba asta.

                  a da. şi nu îmi permit să cumpăr nici măcar un cd pe lună. dar nu sunt atât de naiv încât să afirm că sunt justificat moral să piratez. însă da, pentru mine informaţia muzicală este o necesitate.

                  Răspunde
                  1. bibi

                    la faza cu casele mari afectate mai rău şi cele mici mai puţin faci o greşeală de calcul.

                    Să presupunem o rată a pirateriei de 80 % aplicată uniform (acelaşi procent şi pentru Sony şi pentru Tzadik).

                    Rhianna are o audienţă de 1 milion de albume de pe urma cărora Sony încasează 20%, adică circa 2 milioane de dolari (am presupus 10 dolari per album). Deci ei sînt pirataţi cu 80% şi reuşesc să adune 2 milioane de parai (şi nu mai pun la socoteală vînzări anexe, publicitate, ringtonuri, păpuşi şi fel de fel de alte prostii dinastea din care Rhianna mai suge cîte ceva).

                    James Blood Ulmer a scos şi el un album noula In+Out records (pe care chiar vi-l recomand, e foarte bun) şi are o audienţă de 10 mii de exemplare (măcar de le-ar avea şi pe alea). 80% se duc pe download şi rămîn 20%, adică 2000 buc. Astea aduc 20 000 de para.

                    Pune şi tu la socoteală cît costă (măcar) studioul, producţia, masteringul (dacă vrem un sunet bun dăm şi noi albumul să-l masterizeze Bob Ludwig sau Katz, nu-l dăm pe mîna orişicui – exemplul e relativ ipotetic, albumul nu e masterizat de Ludwig).

                    Cum ţi se pare calculul ăsta ?

                    Răspunde
                    1. cristi c.

                      nu am cifre, dar mă îndoiesc de faptul că rata de piratare este uniformă între majori şi independenţi. în cifre absolute sonny pierde mai mult decât tzadik. ei vor dicta legile de piaţă, ei vor face lobby pentru o lege noua a drepturilor de autor, pentru că ei au forţa financiară să o facă.

                      apoi vedetele pop vând mai mult şi pe i-tunes decât un bluesman relativ obscur care se mai ocupă şi de free jazz.

                      în al treilea rând unde găsesc eu oficial ulmer în românia? mă duc la cărtureşti în mall, să văd dacă este…

                2. ggl

                  Comparativ cu industria farmaceutica practicile caselor mari de discuri ar parea de-a dreptul etice. Deci comparatia cu medicamentele este foarte nefericita.

                  Pirateria afecteaza mai mult intermediarii decat artistii. Discul unui artist de nisa se gaseste in general mult mai greu, asa ca trebuie sa recurgi oricum la metoda corecta: achizitionarea. Gaseste-mi de exemplu te rog Ulrich Drechsler Trio feat. Tord Gustavsen „Humans & Places”, disc pe care l-am cumparat direct de la artisti la festivalul de jazz de la Brasov. E produs de o casa de discuri cel putin la fel de obscura.

                  Răspunde
                    1. bibi

                      @ggl (Ulrich Drechsler) -> am spus că l-am găsit, nu şi că l-am descărcat. Poate o să-i vină şi timpul său într-o zi …

  15. bibi

    Pe de altă parte am simţit şi eu ceva din furia voastră atunci cînd am încercat să postez pe YouTube două concerte la care ţin foarte tare, concerte apărute hăt-demult pe VHS şi nereeditate niciodată pe DVD sau alte formate moderne. Este vorba de Tom Waits – Big Time şi de Laurie Anderson – Home Of The Brave. Imediat ce am început să le urc au şi venit o avalanşă de ameninţări cu desfiinţarea contului din partea Warner Brothers.

    Răspunde
  16. Fanfan

    chiar crezi ca se vor gasi solutii de ingradire a accesului la descarcarea de melodii de pe internet? nu crezi ca altii, la fel de destepti vor gasi noi solutii de acces?

    Răspunde
  17. alex moldovan

    Păi soluţii există – vezi metodele folosite de guvernul chinez pentru blocarea anumitor informaţii. Doar că asta ar da naştere unei revolte mondiale cu consecinţe pe care cei care au puterea de-a le aplica nu şi le doresc în niciun caz.

    Răspunde
  18. dana

    Uh, peste 100 de comentarii la un articol despre caile jazzului, bun asa…Nimic pe site la Dilema Veche, va sa zica lumea stie unde se poarta discutiile.
    Mai e pina sa ajunga si in jazz suflul din celelalte genuri, cu descarcatul albumelor direct de site-ul artistului, cum am vazut la Radiohead, Nine Inch Nails…trebuie sa fii un nume ca sa-ti permiti asta si desi jazzul are destule nume, nu cred sa le surida ideea prea curind.
    Asa stind treaba, descarcatul ilegal de muzica o fi de pus la „Asa nu” la gazeta de perete, dar cred ca nu i se poate nega locul si rolul in procesul de informare a atitor fani care n-au gresit nimic alta decit ca s-au nascut in zona cu umbra a Europei si traiesc din niste salarii indecent de mici.
    30% e cam mult, dupa mine, sa cumperi din tot ce asculti, dar un Jarrett sau un Miles nu poti sa nu-l cumperi in original, macar de artileria grea sa te poti bucura la super-calitate daca mai mult nu-ti permite bugetul.

    Răspunde
  19. bibi

    @cristi_c

    James Blood Ulmer nu am văzut prin România în nici un magazin. Am aproape toate albumele (lipsesc Part Time şi Live At The Caravan Of Dreams) – încearcă pe Amazon pentru alea noi sau pe CD&LP.com pentru alea vechi.

    Numai bine,
    bibi

    Răspunde
  20. Lanternativa

    Am inteles ca aici nu se discuta despre muzica mainstream, ci despre Jazz… In fine, jazz nu prea ascult, insa in momentul in care intru in orice magazin de muzica, dau de Jazz. Adica…chiar nu fac diferenta.

    Ceea ce se intampla in industria muzicii la ora actuala este strigator la cer – si nu cred ca problemele se reduc la marile case de discuri „mainstream”. Un CD ECM costa in jur de € 20, cam la fel cu unul emis la Sony etc. Situl ECM nu ofera DL digital in diverse formate, nu ofera preview-uri audio la albume… Asadar, what’s the big deal?! Eu sincer nu vad nici o diferenta dintre o casa de discuri majora si ECM – cel putin la nivelul asta. Si cred ca nivelul asta e singurul care conteaza intr-un context ca cel expus mai sus. Ca Eicher o fi un model de integritate nu ma indoiesc, insa acest lucru, pe mine personal, nu ma incalzeste cu nimic. Atata timp cat are niste preturi inacceptabile, vivat pirateria. Exista label-uri mult mai de nisa decat a lui – ii gasesti albumele, asa cum spuneam, in mai toate magazinele – care isi ofera productiile la jumatate din pret si chiar mai jos.

    In general imi cumpar toate albumele preferate de pe Boomkat, unde se ofera flac, preview audio, iar un album – cel putin artistii care ii agreez eu – costa in jur de € 5.

    P.S. Horizons Touched : The Music of ECM – £ 60!!! Ati inebunit?!

    Răspunde
  21. bibi

    @Horizons Touched : The Music of ECM – £ 60

    este vorba de o carte (GROASĂ) cu multe pagini ilustrate pe hîrtie lucioasă.

    O am şi eu şi face banii 😀

    Răspunde
  22. bibi

    Despre obceiurile cumpărătorului de muzică (în speţă eu).

    Cumpăr frecvent de pe amazon.com amazon.co.uk cd&lp.com iar de la noi de la Andante Music şi Cărtureşti. Sînt dispus să plătesc circa 15 euro pe un CD nou, considerînd ce e sub 10 euro ca fiind chilipir şi urcînd spre 20 – 25 de euro pentru chestii greu de procurat (în principiu CDuri editate la case de discuri din Japonia, cum ar fi DIW Records sau AVANT). Pe la noi iau discuri între 40 şi 60 lei, cele de muzică clasică mai depăşesc uneori acest preţ, dar mă mai scot cu boxuri (cum ar fi albume de operă). Sînt dispus să plătesc între 60 şi 100 de lei pe un disc vinil nou şi sume variabile în funcţie de raritate pentru un vinil vechi (în medie circa 8 euro, dar am plătit şi 30 de euro pentru ceva care mă ardea buza).

    Răspunde
    1. Lanternativa

      Inteleg. Eu sunt client 12K, in special, si L_INE. Touch are iarasi artisti faini. Mai cumpar si de pe bloguri ca asta:

      http://zvukovinanoise.blogspot.com/

      cu toate ca nu stii niciodata daca va ajunge albumul sau nu. Pana acum insa au ajuns toate, inclusiv cele din Rusia.

      Personal, mi se pare absurd sa dau pe un singur CD € 25. Poate sa fie scos si pe Marte…

      Răspunde
  23. bibi

    Totul e relativ, depind din ce unghi priveşti lucrurile. Există un film pe youtube cu audiofilii nebuni din Grecia în care unul din ei este întrebat dacă nu i se par absurdă suma pe care a plătit-o pe sistemul său audio. Răspunsul este unul interesant: Lui i se pare absurd să dai 50000 de euro pe un automobil, fie el şi Mercedes. 🙂

    Răspunde
    1. Lanternativa

      Sunt de acord cu nebunu’. Insa cred ca aceasta este o alta chestiune, cumva independenta de subiect. Un sistem audio il pot cumpara (si) in rate…

      Răspunde
      1. bibi

        LOL – ai dreptate, dar nu ar fi ironic să investeşti o sumă de (să zicem) 20 000 euro într-un sistem şi în loc să dai 10 euro pe un disc original să asculţii copii făcute de pe net ?

        Eu schema cu torenţii o văd activă (şi OK) în rîndurile tinerilor, al studenţilor, nu în cazul unor middle-aged blazaţi de serviciile lor care se refugiază prin poduri pentru a asculta muzică ( ca mine 🙂 )

        Numai bine,
        bibi

        Răspunde
    2. Lanternativa

      Am vazut filmul cu greci. Wooooooow.

      Pe de alta parte ma gandeam: ce ironie sa vezi un film despre audiofili impatimiti pe YT 😀

      Răspunde
  24. bibi

    PS. am un automobil Daewoo Cielo, cumpărat la mîna a doua iar restul sumei pînă la un autoturism german de clasă medie am redirecţionat-o către audio 🙂

    Răspunde

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată.

Acest site folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.