Istoria lecturii


Intru în librărie. Mă întreb de ce. Că doar mai am un mic stoc de cărţi deasupra capului. Mă opresc în faţa rotativei Nemira. Mă întreb cât de datoare le mai e Nemira traducătorilor ei. Mă întreb dacă mai tipăreşte greşit numele autorilor. Mă uit printre două cărţi. Ochii mi se încrucişează odihnitor. Deci nu cumpăr nimic. Doar mă odihnesc. Supărător, ochii mi se descrucişează şi-mi cad pe cartea din dreapta. Hait! „Biblioteca Nopţii”. Nu-i coreect, nu-i deloc coreeeect! Caut ajutor în stânga: „Istoria Lecturii”. Aaa, super, dacă e istoria cuiva, e clar că nu vreau. E şi voluminoasă! Am scăpat. Încep să răsfoiesc superior „Biblioteca Nopţii”. Multe note, observ, o fi pentru micul bibliolog. Dar eu nu sunt micul bibliolog. Şi pare să mă intereseze. Înseamnă că e ceva nasol, de popularizare. Dar de ce are atâtea note? Iau cartea din stânga. La fel, superscripturi mii şi poze hazlii. Vine un vânzător favorabil. V-o fac cadou. Ei, hai, că n-a zis aşam. – Dacă nu vă hotărâţi între cele două, să ştiţi că aceasta e cartea zilei şi are reducere 50%. Ieei, deci am făcut rost de 25 de lei. Super, na, ce bine că n-am luat-o pe cealaltă din start.

Şi-ncep să citesc; şi citesc; şi citesc. Şi e atât de mişto încât mi-e imposibil să-i îndoi colţurile pe unde-mi place mai tare. În plus are foi poroase. Nu se potrivesc cu îndoitul colţurilor. Acasă o sprijin pe motan. Mai târziu citesc şi-n metrou. În înghesuială. Că oraşu-i mare iar bucureştenii adoră să fie înghiontiţi de colţurile cărţilor cartonate. Era să citesc şi pe zebră dar a cam plouat. În „Istoria Lecturii”, Alberto Manguel mângâie cărţile, mângâie cititorii, mângâie tipografii, îl mângâie pe Penguin (desemnat câştigător în concursul pentru numele seriei „ieftine dar bune” în faţa unui delfin şi a unui porc-de-mare), mângâie ţestoasele pe carapacea cărora au fost inscripţionate primele poveşti, mângâie tăbliţele cerate pe care erau zgâriate notele de lectură înainte de apariţia hârtiei, mângâie papirusul şi pieile de animale transformate în pergament sau vellum.

Îl mângâie pe cap pe Augustin cel nedumerit de felul în care citea Ambrozie „cu vocea tăcută şi limba nemişcată”, se întreabă ce fel de zarvă putea fi în Biblioteca din Alexandria pe vremea când cititul „în gând” era nedescoperit, povesteşte despre minunile cititului-rostit, dar laudă cititul în toaletă, ooo, altul, mult înaintea igienicei hârtii, evocând „Viaţa Sfântului Grigore” din secolul XII, unde toaleta e lăudată ca fiind un „loc retras, unde pot fi citite tăbliţe fără a fi întrerupt”. Îi laudă pe scribi, pe lectori, pe traducători, pe anonimii salvatori de cărţi, care fie au răpit un volum preţios dintr-un incendiu, fie i-au apărat cauza în faţa crititcilor care l-ar fi scos din istorie, fie l-au copiat şi l-au dat mai departe, fie l-au publicat postum împotriva ultimelor dorinţe ale autorului, fie l-au ascuns sub o pernă atoateprotectoare.

Apoi Manguel pipăie, cântăreşte şi măsoară. Spune povestea sulurilor, a paginilor din lemn, a cărţilor cordiforme sau floriforme, uriaşe sau miniaturale, interzise sau arse şi a unor „mici” servitori precum matriţerul Griffo şi tipograful Aldus, părinţii italicelor şi ai simpaticului semn de punctuaţie numit semicolon ‘au punct şi virgulă ; ) . „Când Aldus a murit, în 1515, umaniştii care au urmat cortegiul funerar au ridicat de jur împrejurul sicriului său, ca santinele erudite, cărţile pe care le alesese cu atâta dragoste pentru tipărire”. E plină de poveşti de dragoste cartea, şi nu scapă neiubiţi nici cititorii care-şi mănâncă brioşa peste pagini, însemnând-o cu eterne pete uleioase, nici biblio-cleptomanii (căci nu se consideră hoţie decât furtul unei cărţi ce urmează a fi vândute), nici cititorii de sub pătură sau de sub pat sau din grădini sau din peşteri.

.

Şi nici ochelariştii nu scapă, nici măcar „ochelariştii” Antichităţii: „Scriind despre proprietăţile smaraldelor, Pliniu cel Bătrân a notat în trecere că Nero, care nu vedea la distanţă, obişnuia să privească luptele gladiatorilor printr-un smarald”.

Aş putea să citez cartea cap coadă, dar, cum bine zice Manguel, cititul e făcut şi din necitit, din sărit peste pagini, peste rânduri, peste esenţial sau peste detalii. E o carte tare frumoasă şi cel mai bine este că e neterminată şi că e doar o variantă de istorie a lecturii, una nespus de tandră, atentă atât la cititorii sfinţi cât şi la micile ritualuri păcătoase.

Aşadar, sper că Nemira va pune cât mai repede „Biblioteca Nopţii” la Oferta Zilei; par să formeze un cuplu perfect.

7 păreri la “Istoria lecturii

    1. ora25

      :)) hii, mersi, la recenzii nu mă încumet! cred că voi apela la oferta de 40% reducere (pt. asta tre’ să duc o carte care nu îmi place).

      Răspunde
    1. ora25

      e mişto, e mişto! pare-se că şi autorul e sceptic faţă de cărţile „mari” 🙂 n-are farafastâcuri ori complicăţenii, o citeşti de parc-ai bea apă dar altfel super documentată şi ticsită de istorioare deştepte despre ale cititului şi scrisului.

      am înţeles de la un librar nemiritic că la bookfest vor fi reduceri mai mari sâmbătă seara şi duminică. (în cel mai rău caz poţi să iei o carte nasoală cu tine pt. oferta de 40% reducere)

      Răspunde
  1. Pingback: Un nou proiect online. Citeşte sau dă mai departe. « alex moldovan

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *