Zen

Nu ştiu cum se poate citi pe nerăsuflate Zenul lui Mircea Cărtărescu, eu l-am citit cu noduri, cu un ghem în stomac, cu încă un cuib de noduri în creier, plus un ghiozdan de tahicardie, pasămite cauzată de nes. Zen „este viaţa de toate zilele” se spune în motto prin glasul unui înţelept, dar în carte am găsit foarte mult întuneric şi mai puţină iluminare, astfel că după îndelungi meditaţii n-am fost în stare să vizualizez decât transformarea titlului în Zid, Nes, Gem (ultimul ca verb, cu siguranţă) – cu toate că în ultimele pagini se află o mică descuietură din I Ching. Sunt sigură că vor apărea cât de curând recenzii decente sau nu, dar oricum „recenzii”, şi îmi închipui că unele vor fi prevăzute cu două tipuri de contoare: unul pentru înregistrarea numărului de intrări ale cuvântului Nobel, altul pentru marcarea ceremoniilor în care harul scrisului e impersonat de un defunct. Mă mai aştept ca reacţiile cititorilor şi criticilor, cărora în jurnal li se trag perdafuri după perdafuri, să fie mai cu seamă defensive. De ce aşa? Pentru că e un jurnal infiltrant care, printre altele, are abilitatea de a trezi din somn vinovăţii şi de a stârni muştele de pe câteva căciuliţe călduroase. În aşteptarea recenziei limpezi, neocolitoare şi care să pună punctele pe i-uri, îmi iau punctele de suspensie la spinare şi vă zic de nişte locuri prin care am poposit în mod deosebit, din pricina fixaţiilor personale.

„20 apr. Mi-am numit degetele mâinii drepte (am şi scris pe ele, strâmb şi greu de citit, cu mâna stângă, cea care nu scrie pe hârtie, dar este indispensabilă pentru scrisul pe degetele mâinii care scrie) Isus, Mahomed, Moise, Buddha şi Lao Tze. Sprijin pixul, cu toată greutatea lui, pe Moise, îl apăs cu primele două degete ce se împing şi se rănesc unul pe altul (unghia primului pătrunde-n pulpa celui de-al doilea), mă-ncred în Buddha care încovoiat, modest, li se supune (el se supune tuturor, ca apa şi aerul) şi apăs pe pagină, iau contact cu ea prin ultimul, degetul mic, a cărui unghie unde se vede nobleţea îmi atinge, în adâncul palmei, linia sorţii”. Văzând eu că budistul inelar posibil Zen este exact în vecinătatea taoistului auricular posibil Rem, n-am avut cum să evit gândul spre un alt maestru taoist, Huang Tze, şi spre ondulata sa întrebare de după Vis, privitoare la fluturele (cu Aripă stângă, Corp şi Aripă dreaptă) care se crede om. Aşadar, luaţi în calcul că şi Zen şi Rem sunt degetele unei singure mâini şi nu vă încredeţi în adversaţiunile din afiş, a fost făcut din refuzul de a pune poza copertei.  Felicitări că aţi ajuns până aici!

Despre viitoarea carte, Theodoros – „Va fi, de asemenea, o puternică legătură (dar nu ştiu în ce fel) cu manuscrisul lui Voynich, indescifrabil ca însuşi destinul„, după ce, cu un an înainte „Mi-am pierdut aseară câteva ore citind despre manuscrisul Voynich, despre care până ieri nici nu auzisem. Dar povestea asta nu poate ţine mai mult, e un caz fără speranţă, o fundătură„.  Şi iată că poate ţine mai mult, chiar dacă n-o să ţină, să zicem.

Nesul de altă dată îmi modela neuronii în sculpturi de pe Sagrada Familia„. Şi mult apare nessul, apare şi uneasinessul şi idlenessul, dar „drogul granulat” apare stăpân ca o fantomă.

Şi în încheiere, un loc în care nu doar c-am poposit, dar în care chiar am întârziat: „Deprimare neagră, adâncă, de câteva zile. Lobo Antunes, din care citesc „Cuvânt către crocodili”, îmi arată, îmi vâră-n ochi ce-nseamnă să fii scriitor mare. Nu pot, nu pot mai mult. Sunt un mecanism de mult defectat şi pe care un copil îl învârte cu mâna„.

Foarte multe altele mi-au licărit, nu pot să le rezum, recunosc însă că teribil de greu le-am extras din solul lor de maximă încordare şi ostilitate, pentru a le putea privi cum se cuvine.

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *