Festivalul Enescu [5]: Gergiev / Mariinsky Theatre Symphony Orchestra

11, 12 septembrie 2011 | Sala Palatului
 
Wagner – Uvertura „Tannhäuser”
Scriabin – Prometheus op.60
R. Strauss – Ein Heldenleben
 
Shchedrin – „Naughty Limmericks” (Concertul nr.1 pentru orchestră)
Enescu – Simfonia a III-a op.21
Mussorgsky-Ravel – Tablouri dintr-o expoziție
 
Alexander Toradze, pian
Valery Gergiev
The Mariinsky Theatre Symphony Orchestra
 

And now for something completely different!

15 minute de aplauze, pe puțin, preconizate pentru Tablouri. Nu departe de adevăr, doar e piesa din program de, mai mult decât considerabil, o popularitate suficient de repercutantă și cu, mai mult decât posibil, o interpretare ”suficient” de mortală din partea lui Mariinsky, cât să fie un hit răsunător și o lovitură de grație dată unui public atât de perplex, uitând de orice precedență. Dar eu zic nici să nu ne îmbiem doar cu atât și să neglijăm duiumul câinos post-romantic și modern, la scală epică, în acest răstimp de două seri – feblețe pentru mine, cam.

Combinând opticile, tot ne iese debutul unei săptămâni capricioase de mărie simfonică. Primul concert a picat și la capătul weekendului (cel puțin cât m-am pronunțat eu astfel asupra lui) clasic și distins, mulți mergând la ultima reprezentație a ”cameralei” lui Zacharias după ce au fost zguduiți de ”saudații” lui Gergiev. Noi numim asta în muzică (deși termenul n-ar trebui să-i fie cuiva prea vag) conjuncție. Isprăvire – suflu nou. Iar Mariinsky le-au cam definit un standard înalt următoarelor mari orchestre. Sună a semeție, cu toate elogiile deja adunate grămadă, aici și prin multe alte părți, dar cam așa e.

Recepția acestor concerte – deși taman al doilea, cel ademenitor, mai aerisit decât primul – m-a uimit. Cât de buni sunt Mariinsky nu poate fi cu adevărat o revelație nouă, dar lumea trebuie să se fi prins de voga și forma lor recentă: vădit noul standard dat de integrala Ceaikovski, la Pleyel, în 2010, sau sezonul de trei săptămâni de la Royal Opera House, cu nebănuite surprize în locul unor clasice mai degrabă anoste (dându-mi, atunci, de gândit cum le-ar ieși Tablourile).

Există și istorioare de festival Enescu, cu Mariinsky prin 2005, vechi Kirov, în ce mă gândesc că nu putea nici pe atunci să fie nonșalant omis (avându-l și pe Tomescu printre soliști), dar și Gergiev pe cont propriu, în 2007, cu Filarmonica din Rotterdam, cu ceva trecere pentru Mahler VII, apoi trezindu-se într-o sală pe jumătate goală cu un al doilea program la fel de vărvăresc post-romantic. Sigur, nu toți vor fi ghicit ce îi paște, nici nu vor pretinde o zăpăcire mai puțin intensă pentru multe dintre lucrări, odată ascultate (eu în mod cert rămân un novice jalnic), dar, la cum s-au manifestat la capăt, aproape că a fost un rămășag pe deplin onorat.

/////

Și iată-mă-s, perpelindu-mă să scriu despre fiece lucru în particular: despre orchestră, în mii de cuvinte, dar toate rulând în jurul titanicismului, etanș-sonic-ismului, magnetismului lor (și alte -ismuri de scris pe prompter); în și mai măsură, individual despre Gergiev. Foarte interesant ce face omul, cum o face; într-o vagă ținere de minte de acum patru ani, deși, la cât m-a întunecat (cu) Mahler VII, pare normal; mai puțin acum. Tot cu patru ani în urmă, notasem legat de el pe undeva o anume noțiune de ”dirijat solistic”, ceva nonsensic și astăzi, dar care tot afin îmi sună. Mult mai rațional decât îl așteptam, de când, vizionând seria Ceaikovski de la Pleyel, mult din mișcările sale părea de nedescrifrat; uman, afectat, înfocat (cu toată alura de ”țar” și al său graifăr temperamental). Dar mâinile sale, tot de o expresivitate ce pare, în cazul său, imposibil de înfrânat, iar, în văzul nostru, de raționat: vibrând, tremurând, de parcă ar atinge unda cu vârful degetelor. Pași în față emfatici, juma-de-salturi și, într-adevăr, o comandă scrupuloasă asupra masivului ansamblu și a ițelor de culori, indicații și intrări din muzică.

În fine, despre program. În calup! Câteva concesii făcute pe parcurs (cititorilor devot-enescieni, scuzele mele în avans). Primul concert – excelent sudat, ploconitor, sever intens; al doilea – mai puțin conectat.

Nu mă mai simt atât de prost zicând că la multe dintre lucrări (evident nu Mussorgski, nici prima vista care a fost Shchedrin) număr doar două sau trei audiții (nu doar în concert, ci și în privat), acum că noua audiție a fost cu Mariinsky și Gergiev. Dintre toate, Tannhäuser reușește și să mă înflăcăreze de fiecare dată, doar pe motiv că e Tannhäuser. Clinică interpretare, aproape ireproșabilă (”poticneli” în multe din tranziții). Pentru o scurtă perioadă în introducere, corzile (cu un sunet puțin argilor) păreau să se fi lovit de obscatolul sonor al sălii; dar îndată intră alămurile, limpede, sălbatic, străpungător – sigur punând la respect conduita ușor sfruntașă, de acum câteva zile, a partidei orchestrei londoneze. După final, cu corzile constrânse să execute aceleași glise, în suire către o frenezie totală, devin dornic să aud cu ei câteva încheiere lent-ostinat-culminante de Bruckner.

Cu  Prometheus, aproape determinați să forțeze nota – cu siguranță o formă dintre cele mai elevate de muzică, însă povarnic-potrivnică la audiență mare. Nu sunt eu să-mi placă în mod necesar asemenea tagme, dar, bănuiesc, Scriabin ar putea fi considerat ermetic și mistic; în concert: straniu grapat, dar și miezos, belicos. Fără cor adăugat ultimelor măsuri și nici cu eludata, dar vizionara, sintetica clavier à lumières, altfel în deplinătate compozit. Toradze la pian, victimă instrumentului jalnic (poate oportunist în toate părțile brusque, altfel insolvabil pentru subtilitățile – înecate sau vărsate, aici – partiturii), colateral și în arhitectura întruna resorbindă a poemului. Final, apoplexie, demență pe un acord.

Și mai mult ego – într-o satiră deschisă, astă dată – în Heldenleben, Strauss părând să(-și) fi scris o lucrare simfonică de fiecare dată când era râcâit de critici. Câte scene teatrale, caracteriale, glorizatoare și contemplative deopotrivă, pe măsura unui orchestre de teatru (”coregrafii”  lăsate din senin deoparte sau înapoiate în simfonism, o zi mai târziu, la Tablouri). Destul de fascinat de expunere, în special pleadoaria solo a prim-violonistului Kirill Terentiev în fața pretoriu de corzi grave, într-un dezacord de neclintit la început, gradat mai șovăielnici. Oarecum pierdut și neinspirat în / de tot restul poemului, după muzica de tranșee.

Părelnic întors pe dos și eliptic al doilea concert, cu ”Naughty Limmericks”: d’al bis a due sinfonie, senza concerti e senza overture? Deasemenea, de la, ce să fi fost, cool bop la bași și văpăi de ”note greșite” la inerentul chastushka sau neoclasicism. Savuros.

Să fi fost și un contrapunct de lucrări populare? Știu și eu că am terfeli simfonia lui Enescu (nici Tablourile nu au fost de o ilustrație mainstream) zicând asta, lucrarea primind poate cea mai profundă interpretare dintre toate; nu cea mai bună, nici favorită, doar son(d)antă. Dar în unii pătrunde sentimentalismul; ciudat, uneori. Și acum îmi aduc aminte, la Sacre-Coeur, de cel mai enervant gardian, muștruluindu-i și pe cei mai șoptinzi vizitatori, făcând el însuși zgomotul ăl mai tare. Aici sanctitatea unui Enescu era aspirată, cu vechile aplauze nepotrivite între părți, odată doar pentru că s-a ridicat corul înainte părții finale (să fi fost aceeași chinezi netrebnici de care toată lumea zice?), de data asta o ofensă șușuită (sau cum se zice) de alții. Țanțos la aplauze dirijorul Dan Mihai Goia, având și de ce; corul său abia de s-a auzit.

Acu-i acu. Și stiu cum vine. Rușii cei mai ruși cântând-o pa ryska. Iar cu Mariinsky, te poți direct întreba cât de mult se apropie de sursă. În același timp, Gergiev pare să fi aranjat ceva în depărtarea tradiționalului. Nu sunt pretențios când vine vorba de Tablouri, chiar și cu peste o mie de audiții pentru o asemenea posibilă exigență; încerc, chiar, de mult timp să n-o mai am în minte. Am salvat-o decent pentru Gergiev cu Mariinsky. Iar lucrarea n-a fost supusă uzualului: multe libertăți; vibrato ad libitum răsfrânte în zeci de slăbiri; pulsuri, instrumentație sau paradă orchestrată, în plus adăugate (brizanta percuție la capăt de ”Kiev”). Într-un final, însă … nu știu. Față de concert(e), persistă gratuitatea. Interpretare învolburată, pe care aș bucăți-o și mai mult cu detalii. Catacombes abia mi-a plăcut; nu extraordinar, nici doar răscumpărător, dar foarte bun, cu teribile salturi de nuanțe și amorțiri intruse. Ultimele tablouri au fost relativ (”Baba Yaga” tot senzaționalist în caracter) grozave, dar și întremându-mi amăreala. Nu m-a încântat. Désolée. 

Baba Yaga de Lyadov, ca bis, să îndrăznesc a-l numi mai palpitant decât cel de Mussorgsky?

Să vedem, va să zică. Mari orchestre ale lumii: Mariinsky Theatre Symphony Orchestra … și … (ăm) …

Bine tată. Cum zici tu.

3 păreri la “Festivalul Enescu [5]: Gergiev / Mariinsky Theatre Symphony Orchestra

  1. Pingback: Festivalul Enescu (5): Gergiev / Mariinsky Theatre Symphony Orchestra | harmonium.ro

  2. cvartetartys

    felicitari pentru articolele despre festivalul Enescu. În altă ordine de idei, de unde fac rsot de un rewiew al concertului Coralei Danielescu si cealaltă corala a lui Voicu Enăchescu..nu stiu cum se numeşte, sorry..au cântat zilele trecute în acelaşi concert dacă nu mă înşel. succes

    Răspunde

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *