unidrama ziua 1, laureaţii galei hop

1. când te înhaţă spaima, nu prea mai ai ce să faci, cel puţin o vreme. nu ştiu să descriu în detaliu ce se întâmplă şi nici nu cred că vreau. dacă o numesc angoasă existenţială, sună ridicol şi incomplet. e o spaimă care roade în mine şi cu asta basta. cine o trăieşte, o cunoaşte. cine nu, să fie sănătos şi să se bucure. oricum, starea acesta nu mă împiedică să-mi trăiesc zilele, doar îmi alterează şi mai mult percepţia asupra „realităţii”, şi-mi îngreunează paşii. se mai întâmplă, nu-i un capăt de ţară.

2. am ajuns la 74 cu gâtul uscat şi cu stomacul ghem de şerpi încolăciţi. la teatru, mai nicio faţă cunoscută, afară de doi-trei. în rest, necunoscuţi mie, bobocii de la U.A.T. se tachinau, se zbenguiau, gălăgioşi şi plini de viaţă. la bar, o fătucă drăguţă m-a întrebat politicoasă‚ doriţi ceva?’ doriţi… i am old. pe lângă spaimă, stinghereala. parcă nici n-aş fi lucrat vreodată acolo, parcă m-aş fi aflat în faţa unei comisii de examen. o prostie, bineînţeles. dar aşa sunt unele zile. într-un final laurenţiu a sunat clopoţelul, am urcat în turn şi am găsit un loc bun. în clipa în care kuki a stins luminile, m-am liniştit. am început să respir normal. speram să fiu acolo cu adevărat, să văd ce se petrece şi să pot scrie. mai mult pentru alex decât pentru mine. evident, nu prea mi-a ieşit. întâi a apărut andi (gherghe) pe scenă, cu preşul lui ion băieşu. eram aproape fericită.  râdeam. andi a fost convingător. nu s-a grăbit. iniţial calm şi uşor ţicnit, meticulos şi tipicar ca un holtei, a urcat apoi încet dar sigur pe treptele unei furii penibile şi de care ne ciocnim totuşi aproape în fiecare zi. furia lucrurilor mărunte şi absurde, furia rutinelor care capătă proporţii de dezastru dacă le lăsăm. şi le cam lăsăm. apoi a fost rândul biancăi (ioan), al cărei joc subtil, plin de ghiduşie şi de detalii colorate m-a cucerit imediat. totul era construit pe încercarea unei femei energice şi inovatoare de a depăşi regulile nescrise impuse de societate, într-un soi de dialog anticipativ cu sine şi cu partenerul invizibil. ultima care a intrat pe scenă a fost diana (croitoru). mi-a plăcut foarte mult. povestea pare simplă, şi merge pe un filon surprinzător: perspectiva martei, sora mariei, care se raportează la iisus nazarineanul într-un mod foarte uman, plin de generozitate dar şi de lipsă de cuprindere a unor principii prea străine firii ei. multă acurateţe în trăirea actriţei, economie de gesturi, şi ce zâmbet…

după scurta pauză în care şerpii s-au mai zvârcolit de câteva ori în vintrele mele, am urcat pentru h(eden) garden. coincidenţa face că în aceeaşi după-masă am văzut the secret garden, al lui agnieszka holland, doar că grădina ei avea alte coordonate şi altă polaritate. oricum, dedesubturi, ascunzişuri bogate şi revelări, atât în film cât şi în foarte intensul spectacol. poate aş fi plâns dacă nu eram atât de încordată. textul lui ale (pâzgu) e dens  peste măsură şi uimitor: te ia, te-nvârte şi te ameţeşte asemeni caruselului din copilărie. şi foarte curând te aduce într-o stare de ameţeală, apoi de angoasă şi de nostalgie insuportabile. regia, jocul celor şase, totul foarte bine realizat. un spectacol cu de toate: frica şi mila la ele acasă, catharsis după toate regulile.

3. apoi aplauze şi lumină, puhoi de oameni plecând, şi eu, cu ţigara aprinsă în colţul gurii (una pe săptămână, vorba vine…), pe o bancă în parcul cetăţii, („despletită şi cernită”, cum îi place lui boss să râdă de mine), aşteptând-o pe iza. au trecut zece minute, apoi douăzeci. noapte, felinare înalte sclipind galben pe alee, lumea plecase. o fetiţă îşi plimba câinele. ham ham, mi-a spus cu un ton superior şi vag ofensat. nu i-am răspuns. evit certurile. şi fix atunci s-a întâmplat. s-a apropiat de mine un tânăr, s-a aplecat şi m-a privit: sunteţi tristă? nu, nu, deloc, am răspuns izbucnind în râs. aştept pe cineva. totuşi…sunteţi sigură că nu sunteţi tristă? sunt sigură. e doar spaima. ce spaimă? ce s-a întâmplat? nu vă supăraţi că insist, dar eu vreau să fac oamenii să se simtă mai bine. vreau să fac oamenii să zâmbească. avea tonul firesc. s-a aşezat lângă mine pe bancă. erageorge (dometi), unul din actorii din h(eden) garden. i-am povestit, privindu-l în ochi. apoi a vorbit el.  între timp iza sunase să ne întâlnim în parcul bolyai. george m-a condus până în centru. ne-am oprit. ne-am îmbrăţişat. a fost una din cele mai lungi şi mai frumoase îmbrăţişări din viaţa mea. nu ştiu despre el nimic, decât că-mi vine şi acum să-i mulţumesc. suficient.

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *