Dream Theater | A Dramatic Turn of Events [2011]

In the heart of your most solemn barren night

When your soul’s turn inside out

Have you questioned all the madness you invite?

What your life is all about…

Iată că, la un an de la plecarea unuia dintre membrii fondatori, drum machine-ul Portnoy, Dream Theater revine în forță (știu, e un clișeu, dar faceți abstracție de asta și o să vă lămuriți pe parcurs de ce : P) cu un nou album. După șocul inițial – presupun că au rămas surprinși de decizia bateristului de a pleca (promit să îi întreb personal pe 17 februarie, cu ocazia concertului de la Budapesta) – au decis să continue. De-a lungul timpului au fost nenumărate cazuri când, unul sau mai mulți membri ai unui grup au decis să își continue cariera în mod independent. Vezi Peter Gabriel, plecat în 1974 din Genesis, Fish, plecat în 1988 de la Marillion, Bruce Dickinson plecat de la Iron Maiden în 1992 (revenit în 1999) ș.a.m.d. Dar lumea nu s-a oprit în loc. Din contră. Grupurile și-au continuat activitatea, cu mai mult sau mai puțin succes. La fel e și în cazul celor de la Dream Theater. Au purces la căutarea unui nou tobar pe care – în urma unor audieri foarte mișto documentate într-o suita de video-uri – l-au găsit în persoana lui Mike Mangini. Scopul acestui articol nu este dezvăluirea biografiei trupei sau a noii achiziții. E bine de știut doar că a mai lucrat cu James LaBrie, în proiectele solo ale acestuia, care s-au concretizat prin apariția a 3 albume semnate MullMuzzler/James LaBrie.

Așadar, punct și de la capăt cu noul baterist. Repetiții, studio și înregistrări. Iar rezultatul nu se lasă mult așteptat: în iunie are loc lansarea oficială a piesei On the Backs of Angels, după care, în septembrie, apare noul album. Cu 9 titluri și o durată totală de peste 77 de minute. Tipic pentru Dream Theater: nu mai e loc pe CD nici măcar pentru un fir de praf, e plin ochi. Când scoți CD-ul din carcasă pentru prima oară, parcă ți-e și frică ca nu cumva să se scurgă notele de pe el : ). Lăsând gluma la o parte, e un album de nota 9+. Părerea mea. Știu! Părerile sunt impărțite, iar acest articol este pur subiectiv și reprezintă doar o singură părere. Dar să nu ne pripim și să stăm preț de o clipă și să judecăm la rece. Stilul lor muzical merge de la rock progresiv la progresiv metal. Nimic nou până aici. După cum recunoaște și Jordan Rudess, este un album “heavy, latin and devastating” cu o mare varietate de sunete. Tipic pentru producțiile DT. Are și piese foarte prietenoase, radio difuzabile, conține și balade, heavy metal… la greu, pe alocuri, aș spune că alunecă înspre speed și… rock progresiv din belșug – doar reprezintă însăși esența întregului concept DT. Are solouri agresive, are pian clasic, are dueluri chitara-pian amețitoare, are un ritm implacabil, calculat, are versuri scrise cu grijă, inteligente, într-un cuvânt este un album rotund. Nu neapărat fără cusur. Cârcotași vor exista întotdeauna. Întrebarea care se pune însă: cum ne place să judecăm lucrurile? Prin prisma propriei personalități sau… plecăm urechea la ce spun alții și ne însușim acele afirmații? Pentru că există voci care susțin că, după plecarea lui Portnoy, muzica lor nu mai sună la fel. E adevărat, pe Mangini nu l-au cooptat (încă) în procesul de creație. Trebuie să își câștige acest drept. Trebuie să demonstreze că este capabil să ducă mașinăria DT în… brațe și picioare. Vă întreb însă: dacă nu ați fi la curent cu plecare lui Portnoy, la o primă audiție a acestui album ați fi în stare oare să spuneți cu siguranță cine e cel de la tobe? Știu. Fiecare are propriu-i stil de interpretare. Propriu-i mod de a “se juca”! Ceea ce îl face unic. Insist totuși să întreb: sunteți siguri că LA PRIMA AUDIȚIE nu veți spune că la tobe e Portnoy? Așadar, înainte de a da crezare review-urilor, ascultați albumul și credeți ce vă spune muzica. Ascult albumul din ziua în care a apărut. În drum spre birou, în drum spre casă. Și acasă. Cu căștile pe urechi. E pe autorepeat în playlist. Și nu, nu sunt obsedat! Dar descopăr lucruri noi la fiecare audiție. Și atâta timp cât voi mai descoperi ceva nou, voi continua să îl ascult. Și nu încerc să îl compar cu albumele precedente. La ce bun? Acesta e un abum nou, compozițiile sunt noi. Evident, personalitatea fiecăruia își pune amprenta pe tot ce fac, compun, scriu. Da, acest lucru se simte. Se simte pe vocea lui LaBrie, pe chitara lui Petrucci, pe clapele lui Rudess, pe basul lui Myung. Pentru că sunt aceiași. Și pentru că fac acest lucru de o bună bucată de vreme. Și pentru că le place acest lucru. Și… îl fac extraordinar de bine. Asta nu face decât să confirme “rotunjimea” întregului concept DT și se regăsește în tot ce le poartă semnătura.

Îmi dau seama că despre piese nu am spus nimic. Dar nici nu intenționez. Asta ar însemna să îmi spun părerea despre fiecare piesă, iar voi să mă credeți sau nu. Și poate să vă lăsați influențați. Sau nu. Mai bine să descoperiți voi muzica de pe album, să vă lăsați purtați de ea, să o apreciați sau, de ce nu, să o respingeţi. Oricum, vă urez audiție plăcută. Și, indiferent cât de cârcotași ați fi, ceva bun tot veți găsi, ceva care să vă placă pe acest nou album Dream Theater.

by Robert Costea

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *