Esbjörn Svensson Trio – 301

Aceasta n-are să fie o recenzie prea fericită. Cum de nu, având în vedere despre ce album și în special ce trupă vorbim, este într-adevăr bizar și aproape neverosimil. Nu sunt vreun hateraș cevașilea, ci poate chiar cel mai deprimat dintre fani. Sunt amețit și învrăjbit de emoții, dar nici nu mă pot detașa încât să percep dincolo de carențe. Totuși, așa cum probabil mulți dintre voi ați fost foarte încântați că mai există un album E.S.T., că suntem norociți să mai auzim muzică de-a lor, cred că din aceeași patimă mi se trage partnicul crez că o asemenea addendă la povestea lor deosebită nu mi-am dorit-o nicicând.

Astfel, tare încântat n-am fost nici la auzul veștii, pe la începutul anului. Zău acum, patru ani trecuți, atât Berglund și Östrom de mult timp călăuzind alte orientări, și trebuia să cred(em) că ce se petrece nu e obișnuitul păcat postum de a licita muzici necântate? Judecată, desigur, sedusă îndată de grozavul pardon că totul ține de aceeași sesiune din 2007 din care a izvorât și Leucocyte, plus că ar fi restul din ceea ce însuși Esbjörn a figurat a fi un dublu album. Speranță păstrată până la prima audiție. Totul este mai puțin meritoriu.

Defel un album rău sau afar-de-stil, 301 este depreciat de circumstanțe. Și nici nu este primul album care să se simtă nelalocul său, față de care să existe anumite rezerve. Cel dintâi s-a numit Leucocyte, apărut la nici trei luni de la moartea lui Esbjörn, suvenir și tribut cumpănind greu. Diferența este că a fost de o copleșitoare izbândă, cu a sa văpaie, gravitas sau splendid patos, cu ale sale frapante dimensiuni experimentale, atipice și cu partea sa de finalitate alla requiem. Or nu este al său mesmerism puțin șters acum?

Cert, 301 nu este pe măsură. Și remarc destule încercări de a-l semeți, de către critici și fani laolaltă numindu-l ”cel mai bun”, ”definitiv”, ”desavărșit(or)”, ceea ce sincer mă siderează. Intențiile sunt nobile. Este într-adevăr un closure față de Leucocyte: piese frumoase, păciuitoare, muzica de trio destinsă și deslușită, în mare parte chiar detoxificată de interferențe și distorsiuni electronice, de atipic și vânzolitor; radioasă, împlinitoare. Dar tot este un soi de ”B-side” al acelei sesiuni, placid în stil, fragil în al său sanctum. Iar că nu-i simt legatura vitală, complinirea adusă suitei E.S.T. mă neliniștește poate cel mai mult.

Astea fiind zise, două complimente, celor două epice neprețuite – și pe bună dreptate regretabil să fi rămas neauzite – ale albumului. Nicicare fiind ”Inner City, Inner Lights”, cu al său lent tic-tac din care ar trebui să se desprindă, până și numai la un simplu zvâcnet arpegic al lui Esbjörn, dar nu se întâmplă, iar fiecare notă a pianului zbârnâie. Ci ”The Left Lane”, ce-i urmează, cu o melodie simplă, alert-dandy, din care restul este pură, animantă fantezie. Apoi ”Three Falling Free Part II”, pur și simplu excepțional. Östrom este suprem, aproape la fel de mult precum cu ale sale amenințătoare tunete în ”Premonition – Earth” de pe Leucocyte, finisând încă un tāla propriu, pe care toți avansează euforic. Către sfârșit, Berglund iarăși face ce face și își preschimbă instrumentul, aci într-o aspră chitară electrică. Unde Leucocyte se săvârșea îndurerat, debusolant, asurzitor și evanescent, aici ”The Childhood Dream” este de o naturală consolare, sedare și ecou.

Sincer însă, să am păreri atât de împărțite, poate pentru prima oară, față de un album E.S.T., este în sine un sentiment dureros. Prima dată când cutez și căznesc a recenza un album al lor și nici măcar nu-i pot celebra victoria.

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *