Basist american care a cântat cu Miles Davis în perioada sa electrică, din șapte, pe vertical (Dave). Ăăă… Holland? Doamnelor și domnilor, răspuns corect! Și recital muuuuult mai mult decât corect al trioului Prism, cu un Holland magnific însoțit de nu mai puțin celebrul Kevin Eubanks, chitarist cunoscut multora din postura de acompaniator al lui Jay Leno în emisiunea The Tonight Show. Ce să spun? Calzi ca niște americani adevărați, comunicativi, cu plăcerea, cu patima de-a cânta întipărită bine pe chipuri. Ca orice mare muzician, Holland cunoaște semnificația generozității și știe să rămână în umbră când e cazul, lăsându-și colegii de trupă să treacă în prim-plan. Iar muzical? Fusion, oameni buni, un fusion de cea mai bună calitate, care ne învolburează sângele-n vene și mințile-n cap. Acesta e stilul care m-a adus acum mulți ani pe calea jazz-ului și cred că e calea cea mai la-ndemână pentru orice iubitor de rock care dorește să facă la fel. O excelentă alegere pentru deschiderea unei seri. A oricărei seri.

***

Emy Drăgoi & Jazz Hot Club de România. Întâmpinat poate cu reticență de puriști, grupul virtuozului acordeonist are un feedback extraordinar după câteva piese, când lumea se dumirește că-i îngăduit nu doar să-ți placă și așa ceva, ci și să arăți în public că-ți place. Jazz-ul manouche e o nișă puțin explorată la noi și cred că e primul concert la care asist. Emy Drăgoi e foarte stăpân pe sine și incursiunile sale vizează o plajă foarte largă de genuri și perioade muzicale, de la muzica cultă la cea populară, iar chitaristul Alex Man e o surpriză extrem de plăcută, duelurile dintre cei doi fiind uneori de-a dreptul spectaculoase. Ca împătimit al muzicii lăutărești și fan pe viață al țambalului și acordeonului folosite în scopuri muzicale folclorice, sunt vrăjit de dexteritatea și trăirea adâncă pe care cei doi soliști o dezvăluie. Eu unul mă declar foarte mulțumit. Și nu, nu e manelizare, cum am auzit. E altceva.

Tord Gustavsen Quartet este, pentru mine, unul dintre cele mai aşteptate momente ale prezentei ediții. Ultimul lor album, The Well, e o mostră de rafinament pur, varianta live adăugând nuanțe și intensitate materialului excepțional de pe disc. Rămân fără grai, așa că voi folosi mărturiile a doi prieteni pentru a arată cam despre ce a fost vorba, Lucian Maier, care a făcut o analiză amănunțită, aplicată, a experienței trăite sâmbătă seara, pentru Liternet, și Adriana Cârcu, care a realizat nu demult un excelent interviu cu Tord, Despre bogăția simplității, pentru revista Observator cultural. Dar să-l lăsăm pe Tord să vorbească. „Ceea ce facem noi este muzică cultă și poate fi analizată ca atare, dar ea poate fi și o stare a a existenței ce se deschide în fiecare moment, mai degrabă decât o poveste cu o desfășurare lineară, pe care o poți contempla dinafară… Dar dacă întrebarea este mai degrabă: «Exprimă melodiile noastre ceva anume?», atunci răspunsul este predominant nu, pentru că, în principiu, totul este deschis oricărei interpretări. Concepția fiecărui ascultător în legătură cu muzica noastră este perfect valabilă pentru acel ascultător și este important să nu încercăm să blocăm acea deschidere. Dacă am vrea să descriem un munte sau un râu, am face poze. Muzica este mult mai mult decît atât.” (restul interviului, aici)

Unul dintre cele mai speciale recitaluri din festival, aproape de sufletul meu și al oricărui amator de lirism înghețat marca ECM, e cel al proiectului Kuara featuring Trygve Seim, care, până la urmă au ajuns să fie însoțiți pe scenă de unicul, irepetabilul, fabulosul Nils Petter Molvaer și mai apoi de Mats Eilertsen, contrabasistul lui Tord Gustavsen. Minimalismul inițial de pe Psalms and Folk Songs e îmbogățit (sau distrus…?) de intervențiile altfel aerisite ale lui Molvaer care își suprapune vocea caracteristică făcând ca totul să vireze spre propriul său univers. O muzică de o sensibilitate extremă, care merită un cadru şi un public dispus să se lase sedus și abandonat extazului. Spectatori se străduiesc să-şi revină în urma catharticei experienţe precedente și o parte părăsesc locul faptei într-o încercare, nu lipsită de îndreptăţire, de a păstra viu sentimentul rar al desăvârșirii împărtăşit mai înainte la o rară intensitate. Pentru mine, nu e o muzică ce creează stări, ci una care, dimpotrivă, răspunde unor stări, așa cum se întâmplă și în cazul Food, invitații de anul trecut. De data aceasta, disponibilitățile nostre se întâlnesc undeva pe la mijloc. E o seară perfectă. E bine. Da, totul e bine.

***

***