Gărâna Jazz Fest 2012 | Ziua a patra

Am întors pe față și pe dos cu prieteni și amici ceea ce se întâmplă la Gărâna. Nu am încredere în cei cărora le place totul, indistinct, fie că vorbim din punct de vedere organizatoric, fie muzical, căci asta îmi evocă nepricepere și superficialitate, dar sunt profund suspicios și cu cei care găsesc la tot pasul motive să se plângă că lucrurile nu merg perfect, „ca afară”, ignorând natura dubios-problematică a spațiului în care ne ducem viețile (România) și greutățile de tot felul ce decurg de aici. Eu văd un festival care se dezvoltă organic de la an la an și unde îmi doresc să revin la fel de mult ca la început: pentru prieteni și muzică, nu sunt sigur în ce ordine. Bucuria faptului că e prima ediție, după vreo zece ani, când nu plouă e dublată de cea a mutării în spate a tarabelor și grătarelor, cei cu o oarecare vechime amintindu-și, desigur, cu șoc și cutremurare, valurile de fum cu aromă de mici ce au întunecat scena pe care cânta Garbarek în 2007. 

Credincios convingerii mele că artistul adevărat e cel care folosește un minim de mijloace expresive pentru a obține un maxim de efecte, îi așez pe Carlos Bica și pe colegii săi din trupa Azul alături de NPM‘s Kuara într-un top trei personal, interșanjabil, al ediției a XVI-a, sperând să se simtă confortabil acolo în compania cvartetului lui Tord Gustavsen. Se cuvine să pomenesc de volumele lansate în pauze: Adriana CârcuCronică sentimentală, și Marius ChivuTrei săptămâni în Himalaya; în plus, apare o carte despre festival, o clecție de texte care încearcă să cartografieze, la limita dintre științific și personal, spațiul spiritual și geografic al fenomenului Gărâna, și un DVD produs de Ema Nicola, cu filmări live, interviuri și informații culese din edițiile ultimilor ani, musai de aflat sau reamintit. Dincolo de preferințe exprimate mai mult sau mai puțin vehement și de pătrunzătoare impresii de moment, aceasta e una dintre cele mai bune ediții – dar de câți ani continuăm să spunem, și pe drept cuvânt, acest lucru :D? Să mulțumim, așadar, familiei Giura și întregii echipe care face posibil acest mic miracol din vârf de munte. La cât mai multe ediții!

În a patra seară îl vedem în acțiune pe Eugen Gondi, legendarul toboșar timișorean cunoscut mie doar din vechi înregistrări, povești și fotografii, așa că mă bucur să-l prind live tocmai într-un loc de suflet. O surpriză mai mult decât plăcută – tocmai ceea ce așteptam, ba chiar umpic peste, trioul satisfăcându-mi apetitul pentru jazz-ul mai clasic, dar deloc învechit. Îl remarc pe Cătălin Milea, un saxofonist ce-mi pare a evolua pe o filieră coltraniană, despre care, mărturisesc, nu știam nimic, dar pe care îl voi urmări începând de acum. 

Bugge Wesseltoft & Friends. Sonoritățile mai „moderne” prind de minune și văd lumea bâțâindu-se pe ritmurile ca de club. Bugge e admirabil și Truffaz laolaltă cu el: cu un look ce aparține altei generații, el se implică în proiecte mai tinerești și mai îndrăznețe pe care nu mulți congeneri le-ar gira măcar, darămite să le completeze. La un moment dat, decid să urmez recomandarea făcută de Bugge, de a ne exprima prin dans dacă simțim nevoia, și atmosfera se înviorează subit. Spectatorii, care stătuseră înșirați ca niște școlărei cuminți, se ridică și dansează, spre nedumerirea oamenilor de ordine care nu pricep unde au greșit ca să trebuiască să se confrunte cu o mulțime de melomani care se simt bine. În fața scenei se crează un frumos sentiment de comuniune, miza, în fond, a oricărui festival reușit, sentiment ce a făcut posibilă memorabila explozie de simpatie din timpul concertului Avishai Cohen de anul trecut. 

Carlos Bica – Azul. Știu, s-a mai zis de câteva ori, dar asta se întâmplă: sângele latin își spune cuvântul. Carlos Bica, contrabas, acompaniat de Frank Möbus, chitară electrică și de Jim Black la tobe, sunt una dintre confirmările majore ale festivalului. Ce știam de pe discul Materia Prima se amplifică în execuția live și capătă o putere persuasivă excepțională. Fără demonstrații ostentative de virtuozitate și practicând o comunicare verbală minimă cu publicul, cei trei fac muzică. Doar muzică. Trăirea mea atinge maximul istoric de anul acesta – trăirea lor e contagioasă și învăluie, prin dedicație și concentrare.

Marc Ribot y Los Cubanos Postizos (Cuba & USA). Cu nimic impresionat de chitara lui Ribot, pe care-l prefer, dacă chiar trebuie, în alte formule, sau de percuția excesiv de stufoasă pentru gustul meu, dar plăcută mulțimii care jubilează descătușată, caut satisfacția în altă parte și dedic ultimele momente petrecute aici poveștilor cu oameni dragi pe care îi voi revedea, în carne și oase, doar la anul, dar, în formă sublimată și virtuală, zilnic, pe Facebook, locul unde i-am și cunoscut pe mulți.

O părere la “Gărâna Jazz Fest 2012 | Ziua a patra

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *