Irvin D. Yalom | Problema Spinoza

Fragment în avanpremieră din romanul Problema Spinoza de Irvin D. Yalom apărut la Editura VELLANT în traducerea subsemnatului.

PROLOG

Spinoza m-a intrigat multă vreme, și ani de zile mi-am dorit să scriu despre acest îndrăzneţ gânditor din secolul al şaptesprezecelea, atât de singur – fără o familie, fără o comunitate –, autor al unor cărţi ce au schimbat lumea în profunzime. El a anticipat secularizarea, statul politic liberal democratic, precum şi apariţia ştiinţelor naturale şi a pavat calea spre Iluminism. Faptul că a fost excomunicat de către evrei la vârsta de douăzeci şi patru de ani şi cenzurat de către creştini pentru tot restul vieţii m-a fascinat dintotdeauna, probabil din pricina propriilor mele înclinaţii iconoclaste. Iar acest sentiment ciudat de înrudire cu Spinoza a fost întărit de informaţia că Einstein, unul dintre primii mei eroi, era spinozist. Când Einstein vorbea despre Dumnezeu, el vorbea despre Dumnezeul lui Spinoza – un Dumnezeu pe de-a întregul echivalent cu natura, un Dumnezeu care cuprinde toate substanţele, un Dumnezeu „care nu joacă zaruri cu universul” – fapt care vrea să însemne că tot ce se întâmplă, fără excepţie, respectă legile ordonate ale naturii.

De asemenea, cred că Spinoza, la fel ca Nietzsche şi Schopenhauer, despre viața şi filosofia cărora am publicat două romane, a scris multe lucruri foarte relevante pentru domeniul meu, al psihiatriei şi psihoterapiei – de pildă, că ideile, gândurile şi sentimentele sunt provocate de experienţe anterioare, că pasiunile pot fi studiate fără patimă, că înţelegerea duce la transcendenţă – şi am dorit să-i celebrez contribuţiile printr-un roman de idei.

Dar cum să scrii despre un om care a avut o viaţă foarte contemplativă marcată de atât de puţine evenimente exterioare remarcabile?  A fost extraordinar de retras iar propria persoană nu transpare în scrierile sale. Nu am avut la dispoziţie niciunul dintre materialele care de obicei se pretează la a fi povestite – drame de familie, poveşti de dragoste, de gelozie, anecdote ieşite din comun, certuri, ciorovăieli sau regăsiri. A purtat o corespondenţă bogată, dar, după moarte, confrații i-au urmat instrucţiunile şi au eliminat aproape toate comentariile personale din scrisorile sale. Nu, n-au prea existat drame exterioare în viaţa sa: majoritatea cercetătorilor îl privesc pe Spinoza ca pe o persoană blândă şi placidă – unii compară viaţa sa cu cea a sfinţilor creştini, unii chiar cu a lui Isus.

Aşa că m-am hotărât să scriu un roman despre viaţa sa lăuntrică. Aici, expertiza personală m-ar fi putut ajuta la istorisirea poveştii lui Spinoza. La urma urmei, el a fost o fiinţă omenească şi, prin urmare, trebuie să se fi confruntat cu aceleaşi conflicte fundamentale omeneşti care m-au tulburat pe mine şi pe numeroşii pacienţi cu care am lucrat de-a lungul deceniilor. Trebuie să fi avut o reacţie emoţională puternică la excomunicarea sa de către comunitatea evreiasca din Amsterdam, la vârsta de douăzeci şi patru de ani, – un edict ireversibil care poruncea ca toți evreii, inclusiv propria-i familie, să-l evite pentru totdeauna. Nici un evreu nu mai avea voie să-i vorbească vreodată, să facă comerţ cu el, să-i citească cuvintele sau să se apropie de el la o distanţă mai mică de patru metri şi jumătate. Şi, desigur, nimeni nu trăieşte fără să aibă o viaţă lăuntrică cu fantezii, vise, pasiuni şi dorinţă de iubire. Cam un sfert din principala lucrare a lui Spinoza, Etica, este dedicată „depăşirii sclaviei afectelor.” Ca psihiatru, eram convins că el n-ar fi putut scrie acest capitol dacă n-ar fi trecut printr-o luptă conştientă cu propriile afecte.

Şi totuşi, am fost blocat ani de zile, căci nu găseam povestea de care are nevoie un roman – până când o vizită în Olanda, în urmă cu cinci ani, a schimbat totul. Venisem pentru nişte prelegeri şi, ca parte a răsplăţii mele, am solicitat şi mi s-a acordat o „zi Spinoza.” Secretarul Asociaţiei Spinoza din Olanda, şi un proeminent filosof spinozist, a fost de acord să petreacă o zi cu mine vizitând toate locurile importante legate de Spinoza – locuinţele sale, mormântul său şi, principala atracţie, Muzeul Spinoza din Rijnsburg. Acolo am avut o revelaţie.

Am intrat în Muzeul Spinoza din Rijnsburg, aflat la patruzeci şi cinci minute de mers cu maşina din Amsterdam, cu mari așteptări, căutând – ce anume? Poate o întâlnire cu spiritul lui Spinoza. Poate o poveste. Dar, intrând în muzeu, am fost deîndată dezamăgit. Mă îndoiam că acest muzeu mic, sărăcăcios, m-ar fi putut apropia de Spinoza. Singurele lucruri cu un vag caracter personal erau cele 151 de volume din biblioteca lui Spinoza şi m-am îndreptat imediat spre ele. Gazdele mi-au permis acces liber şi am luat una după alta aceste cărţi din secolul al şaptesprezecelea, mirosindu-le şi ţinându-le în mâini, încântat să ating obiecte atinse cândva de mâinile lui Spinoza.

Dar reveria mi-a fost imediat întreruptă de către gazdă: „Desigur, Dr. Yalom, lucrurile lui – patul, îmbrăcămintea, încălţămintea, condeiele şi cărţile – au fost scoase la licitaţie după moartea sa pentru plata cheltuielilor de înmormântare. Cărţile au fost vândute şi împrăştiate în lumea largă, dar, din fericire, notarul a întocmit o listă completă a acestor cărţi înainte de licitaţie şi, două sute de ani mai târziu, un filantrop evreu a pus laolaltă majoritatea titlurilor, folosind aceleaşi ediţii, din aceeaşi ani şi publicate în aceleaşi oraşe. Deci, noi o numim biblioteca lui Spinoza, dar de fapt este o copie. Degetele lui n-au atins niciodată aceste cărţi.”

M-am îndepărtat de bibliotecă şi am privit la portretul lui de pe perete şi, în curând, am simţit că mă topesc în ochii aceia imenşi, trişti, ovali, cu pleoape groase, aproape o experienţă mistică – lucru rar pentru mine. Dar apoi gazda mi-a spus: „Poate nu ştiaţi, dar nu aşa arăta cu adevărat Spinoza. Aceasta e doar o reprezentare imaginată de un artist, pe baza câtorva rânduri care-l descriau. Dacă au existat desene cu Spinoza făcute în timpul vieţii sale, ele nu au supravieţuit.”

Poate o poveste despre eschivarea sa absolută, mi-am zis.

În timp ce examinam dispozitivul de şlefuit lentile din cea de-a doua încăpere – care, la fel, nu era propriul său echipament, spunea plăcuţa din muzeu, ci unul similar – am auzit-o pe una dintre gazdele mele din bibliotecă pomenind de nazişti.

Am revenit în bibliotecă. „Poftim? Naziştii au fost aici? În acest muzeu?”

„Da – la câteva luni după blitzkriegul din Olanda, trupele ERR au venit cu limuzinele lor mari şi au furat tot – cărţi, un bust şi un portret al lui Spinoza – tot. Le-au încărcat, apoi le-au sigilat şi au expropriat muzeul.”

„ERR? Ce înseamnă asta?”

„Einsatzstab Reichsleiter Rosenberg. Trupele de şoc ale liderului nazist Rosenberg – adică Alfred Rosenberg, cel mai important ideolog nazist antisemit. El era responsabilul cu jaful în Cel de-al Treilea Reich şi, sub comanda lui Rosenberg, trupele ERR au jefuit întreaga Europă – la început, doar bunuri evreieşti, iar, ulterior, pe măsură ce războiul a continuat, orice lucru de valoare.”

„Deci aceste cărţi i-au fost confiscate de două ori lui Spinoza?” am întrebat. „Vreţi să spuneţi
că aceste cărţi au trebuit achiziţionate din nou şi bibliotecă refăcută pentru a doua oară?”

„Nu – în mod miraculos, aceste cărţi au supravieţuit şi au fost aduse înapoi după război, cu doar câteva exemplare lipsă.”

„Uimitor!” Există, totuşi o poveste, m-am gândit. „Dar de ce să-şi fi bătut Rosenberg capul cu aceste cărţi? Ştiu că unele au o valoare modestă – fiind din secolul al șaptesprezecelea şi mai vechi – dar de ce n-au intrat pur şi simplu în Amsterdam Rijksmuseum să înşface un Rembrandt care valorează de cincizeci de ori cât toată această colecţie?”

„Nu, nu despre asta e vorba. N-a fost vorba despre bani. Trupele ERR aveau un interes suspect faţă de Spinoza. În raportul său oficial, ofiţerul lui Rosenberg, nazistul care s-a ocupat efectiv cu jefuirea bibliotecii, a scris o propoziţie semnificativă: «Aceasta conţine lucrări timpurii valoroase de mare importanţă pentru cercetarea chestiunii Spinoza». Puteţi vedea raportul pe internet, dacă doriţi – se află printre documentele oficiale de la Nürnberg.”

Eram şocat. „O cercetare a «chestiunii Spinoza» făcută de nazişti? Nu înţeleg. Ce-a vrut să spună? Ce însemna această chestiune Spinoza pentru nazişti?”

Ca la un semn, gazdele mele au ridicat din umeri şi şi-au întors palmele în sus.

Am insistat. „Vreţi să spuneţi că din cauza acestei chestiuni Spinoza ei au protejat aceste cărţi şi nu le-au ars, aşa cum au ars o parte atât de mare din Europa?”

Ei au dat din cap aprobator.

„Şi unde a fost păstrată biblioteca în timpul războiului?”

„Nimeni nu ştie. Cărţile pur şi simplu au dispărut timp de cinci ani şi au reapărut în 1946, într-o mină de sare din Germania.”

„O mină de sare? Uimitor!” Am apucat una dintre cărţi – un exemplar al Iliadei din secolul al șaptesprezecelea – şi am spus, în timp ce-l mângâiam: „Deci această carte de poveşti antice are propria-i poveste.”

Gazdele m-au dus să văd şi restul casei. Venisem într-un moment prielnic – puţini vizitatorii văzuseră şi cealaltă jumătate a clădirii, întrucât fusese ocupată timp de secole de către o familie de muncitori. Dar ultimul membru al familiei murise recent, iar Societatea Spinoza achiziţionase urgent imobilul şi tocmai începea reconstrucţia pentru a-l adăuga muzeului. M-am plimbat printre resturile de moloz din modesta bucătărie şi din camera de zi şi am urcat apoi scările înguste, abrupte, spre dormitorul mic, neinteresant. Am cercetat rapid camera simplă şi am început să cobor, când am zărit o crăpătură îngustă, de 0.5 pe 0.5 metri într-un colţ al tavanului.

„Ce e asta?”

Bătrânul îngrijitor a urcat câteva scări pentru a vedea şi mi-a spus că era o trapă ce ducea la o mansardă minusculă unde două evreice, o mamă vârstnică şi fiica ei, se ascunseseră de nazişti pe toată durata războiului. „Le-am hrănit şi le-am îngrijit.”

Tunete şi fulgere! Patru din cinci evrei olandezi fuseseră ucişi de către nazişti! Însă la etaj, în casa lui Spinoza, ascunse în pod, două evreice fuseseră îngrijite cum se cuvine pe toată durata războiului. Iar la parter, micul Muzeu Spinoza fusese jefuit, sigilat şi expropriat de către un ofiţer din trupele de şoc ale lui Rosenberg, care considera că biblioteca acestuia i-ar putea ajuta pe nazişti să rezolve «chestiunea Spinoza». Dar ce însemna pentru ei această chestiune Spinoza? Mă întrebam dacă nazistul Alfred Rosenberg nu îl căutase şi el pe Spinoza, prin metode proprii, din motive personale. Intrasem în muzeu cu un mister şi îl părăseam cu două.

La scurt timp, am început să scriu.

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *