TIFF II. Pablo

tiff 2013În fiecare an îmi propun, la început de TIFF, să mă aplec cu mai mare atenție asupra secțiunilor de festival care e mai puțin probabil să fie gustate și cu alte viitoare ocazii. Un film „artistic” poate fi văzut la  cinema, poate fi descărcat ulterior de pe site-urile specializate de binefacere și așa mai departe. Cum concertele și documentarele se încadrează cel mai bine în categoria vizată, am încercat să măresc numărul unor astfel de frumoase evenimente în calendarul meu încărcat. Cu documentarele e relativ mai simplu, însă concertele și evenimentele se desfășoară uneori în locuri inaccesibile mie din varii motive sau la ore / condiții meteo nepotrivite pentru cineva trecut de o anumită vârstă…

***

Așadar, am fost la Pablo. Sinopsisul ne spune că „documentarul foloseşte atât animaţie, cât şi imagini filmate pentru a spune povestea artistului vizual şi designerului Pablo Ferro” și că ar „conţine interviuri cu Angelica Huston, Andy Garcia, Stan Lee şi alţii care încearcă să descrie personalitatea cameleonică a lui Pablo”. Așa este. Împărțit riguros pe secțiuni care corespund „vârstelor” artistului, delimitate vizual prin animații, documentarul e o experiență interesantă, cu o grămadă de informații despre istoria cultural-artistică a Americii începând din anii ’50, cu un accent pe perioada hippy, a petrecerilor monstruoase și nesfărșite, a drogurilor și sexualității proaspăt „descoperite” la nivel mainstream, în fine, a extremelor de tot felul. Chiar domeniul în care Pablo a activat e unul interesant și aproape necunoscut: cel al producerii de generice și trailere de film, el fiind printre altele, creatorul genericelor memorabile, devenite clasice, ale unor filme celebre, precum Dr. Strangelove sau Portocala mecanică. Există, însă, o problemă de ordin structural: filmul păcătuiește prin cumințenie. Lipsește ceva care să te motiveze să rămâi pironit în scaun – în fond, amănunte, picante au ba, poți afla la orice oră de pe internet, într-un timp mult mai scurt. E  plictisitor! Iar acesta e unul dintre păcatele capitale pentru un film care nu se revendică de la un curent realist care să-i permită asta, esteticește vorbind.

Verdict: se putea și fără, dar a fost OK și cu.

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *