Gărâna Jazz Fest 2013. Ziua întâi.

Multă vreme am fost invidios pe acele personaje legendare numite, cu mai bine sau mai prost ascunsă pizmă, „enciclopedii muzicale ambulante”. Spre rușinea mea, sunt de multe ori incapabil să-mi aduc aminte nume de piese / albume / interpreți dintre cei mai dragi mie – asta nu tocmai rar și, desigur, mai ales în situațiile în care încerc și eu, mânat de orgoliu, să epatez. Mi-am dat însă seama că nu faci decât să te umpli de ridicol susținând că ești ceva ce nu ești. Așa că am început să recunosc deschis când nu știu una sau alta și chiar să mă recomand, la rândul meu, drept o enciclopedie ambulantă – dar nu de cunoștințe, ci de emoții muzicale. Ceea ce, zic eu, nu-i rău deloc. Sursa principală, Gărâna Jazz Fest.

Garana 2013 (006)

Seara de joi a început cu o scurtă ploaie și cu Bill Frisell: The Big Sur Sextet (Jenny Scheinman – vioară, Carrie Rodriquez – vioară, Eyvind Kang – violă, Hank Roberts – violoncel şi Rudy Royston – tobe). Ei bine, e simplu: când n-ai așteptări, nu poți fi dezamăgit. Cum n-am fost niciodată un mare fan Frissell, am privit totul de la o comfortabilă distanță, în speranța că epifania muzicală se va produce, totuși, așa cum s-a mai întâmplat, acolo unde mă așteptam mai puțin. Ceea ce nu s-a întâmplat. Proiectul cu care a venit mi se pare, înainte de orice, plicticos și oarecum pretențios. Asta în condițiile în care posed o vagă părere despre forma muzicală repetitivă, fie că aparține genului cult sau jazz-ului, chiar gustând-o în alte, mai rafinate, expresii. Omul Frisell, din câte am văzut, părea jovial, bine dispus, o prezență tonică mai mereu cu zâmbetul pe buze. Așadar, am folosit ca pe un excelent fundal sonor, destinat întâlnirilor și discuțiilor cu prieteni vechi și noi, recitalul de aproape două ore al lui Frisell și al companionilor săi – și, da, timpul zboară când te simți bine!

Garana 2013 (037)

Charles Lloyd, Eric Harland și Zakir Hussein. Dacă într-o ediție anterioară l-am putut vedea pe Lloyd alături de pianistul Jason Moran, de data aceasta am avut de-a face cu o „repunere în scenă” a albumului live Sangam produs de ECM în 2006. La șaptezeci și cinci de ani împliniți anul acesta, Lloyd a dobândit acea calitate care, dacă e să facem o paralelă cu literatura și să-l cităm ostentativ pe Borges, urmează vanității barocului și aduce „nu doar simplitatea, care nu înseamnă nimic, ci și modesta și misterioasa complexitate”. Un tip de recital și de muzică în afara timpului, cu dueluri de un rafinament nu doar elegant muzical, dar și inspirat – inspirator. E imposibil a nega bagajul muzical (sunt convins că citatele din A Love Supreme strecurate discret, pentru a face parcă cu ochiul ascultătorilor avizați, i-au uns la suflet pe mulți dintre cei prezenți) și a ignora filtrul cultural – introdus la nivelul formei – prin care e trecută materia primă, sunetul. Dar, în cele din urmă, ceea ce rămâne sunt pur și simplu trei oameni care se întâlnesc și comunică, așa cum s-a întâmplat dintotdeauna, prin intermediul unor instrumente vechi de când lumea, de percuție și de suflat, la care adăugăm și vocea umană care cântă sau rostește ritualic, impresionând nu atât prin semnificație, cât prin ritm. Și asta e extraordinar.

Garana 2013 (049)

Ritmurile ansamblului de percuție Prezent, coordonat de către Mario Florescu, ne-au însoțit pe drumul de costișă ce duce la pensiunea unde eram cazați, iar de pe terasa casei, de unde avem o perspectivă superbă asupra scenei festivalului, am urmărit parțial și proiectul pianistului Peter Sarosi, care a încheiat cât se poate de inspirat seara cântând alături de Joo Sebastyen – bas, Laurențiu Zmău – tobe și Gilberto Ortega Torres – percuție.

 – va urma –

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *