A SE FERI DE UMEZEALĂ!

ERA UN ROBOT EVOLUAT, O MINUNE A CIBERNETICII. De cînd inginerul găsise că valoarea logaritmului K şi coeficientul entropiei este egal cu sigma minus logaritmul lui Pai, înlăturînd astfel orice indice H (indicele dezordinii, spaima roboţilor), maşina începuse să-şi merite denumirea de FACTOTUM 10. Prin ultimele experienţe, inginerul îl înzestrase cu posibilitatea de a se exprima, fixîndu-i în memorie absolut toate cu­vintele limbii române, potrivit ultimei ediţii a Dicţionaru-lui Limbii Române Contemporane, a dicţionarelor enciclopedice, a dicţionarelor de arhaisme, provincialisme şi neologisme. Se pu­tea afirma că munca filologilor şi lingviştilor nu fusese mai pre­jos decît aceea a tehnicienilor, aşa încît, după părerea unanimă, nici un singur cuvînt sau expresie a limbii române nu rămăsese neînregistrată în memoria lui FACTOTUM 10. Cele două volume ale gramaticii le memorase în 10 secunde şi 2 zecimi, în timp ce juca pionii într-o apărare Karo-Khan cu campionul de şah al ţării. La mutarea nebunului pe e5 ştia şi Ortoepia şi-şi ruga partenerul să-i aducă Semantica. Nici n-apucase să zică primul „şah”! cînd limba română nu mai avea secret pentru el. Da, era un robot evoluat, însă totodată modest; de aceea cînd inginerul îi comunică voios că a doua zi urma să facă demonstraţii publice de limbă şi gramatică română la Pa­vilionul de Experimentare, FACTOTUM 10 îl rugă să mai amîne cu o zi. Şi totodată îi ceru voie să citească măcar o dată cele un milion patru sute de mii de volume din Biblioteca Academiei. Ceea ce şi făcu, citindu-le în timp ce-şi mînca porţia zilnică de ulei cu parafină. (Era un obicei prost, pe care-l păstrase de cînd era mic şi purta abia numele de FACTOTUM 1.) Nu se grăbea încă să dea ochii cu publicul. Nu voia să aibă nici un risc, şi inginerul nu se împotrivi. Experienţa îi dovedise că FACTOTUM 10 nu este nici capricios şi nici timid, ci doar un robot cît se poate de exigent cu sine însuşi. De aceea, consimţi să amîne cu 24 de ore evoluţia robotului, şi plecă să anunţe acest lucru ziare­lor, nu înainte însă de a-i fixa pe piept anunţul foarte important: A SE FERI DE UMEZEALĂ! Căci dacă indicele H constituia, ca să zicem aşa, virusul său intern, umiditatea era, încă de pe vremea cînd purta scutece, cel mai primejdios agent extern. Aducea gripa. Şi ştiţi şi voi cît mai valorează o maşină gripată!

Robotul rămăsese, aşadar, singur. Dar nu pentru a reciti încă o dată cele un milion patru sute de mii de volume, cum s-ar fi putut crede la prima vedere. Făcu şi acest lucru, e drept, dar numai pentru că în mintea lui de robot evoluat se ivise o idee. O idee absolut firească pentru prestigiul său, de care era con­ştient. Voia ca, în lipsa inginerului, să verifice el însuşi, înaintea confruntării cu publicul, ceea ce ştie şi ceea ce poate la limba română; să aibă, cu alte cuvinte, o discuţie de antrenament. Ideea îi venise cînd, făcîndu-şi siesta, zărise pe geam, nu departe, doi copii discutînd pe o bancă.

factotum 1.png„Ce-ar fi, îşi zisese, să-mi fac un autocontrol al cunoştin­ţelor?”

Inginerul plecase… Copiii erau tot pe bancă şi păreau că vor­besc din ce în ce mai înfierbîntaţi. Afară era senin, o boare primăvăratică se juca prin tufişuri şi, privindu-şi ceasul de la mînă, FACTOTUM 10 observă umiditatea: 0,01. Excelentă! Nu era deci nici un risc. Ieşi, aşadar, şi pentru a nu-i speria se apropie tiptil de cei doi. În focul discuţiei, copiii nu-l zăriră.

„E mai bine aşa. O să vorbească nestingheriţi, iar eu trec pe autocontrol”, îşi spuse robotul, şi degetele îi tremurau de emoţie pe şnurul care îl menţinea în priză.

Cei doi rîdeau tare şi de abia după cîteva minute robotul înţelesese că-şi povesteau un film care le plăcuse grozav.

— Haios era, ce zici, suflete?

— Mişto, bă!

— Ce caft îi căpăcea la gioale. Te-ai prins?

— Sanchi. Ce? Aschimodia nu i-a tărsănit un flit între felinare?

— Eşti nasol. Păi nu i-ai ginit moaca? Ce cărămidă avea!…

— Lasă-te de cioace…

— Ete, iordanistu’!… Păi bine, bă, faţă de ginere mort…

Dar nu mai continuă. Zise doar pe şoptite:

— Babacu’! M-am uşchit…

Robotul rămăsese cu gura căscată. Îşi scutură apoi brusc capul şi, cu o viteză nebănuită la greutatea lui, o zbughi în labo­rator. Dar nu se linişti. Continuă să-şi smucească din ce în ce mai tare capul ca şi cum o viespe i-ar fi pătruns în creierul lui electronic. Şi, într-adevăr, ceva bîzîia îndrăcit între milioanele lui de celule fotoelectrice… O forţă extraordinară îi apăsa cre­ierul, firele acestuia zbîrnîiau şi vibrau gata să plesnească. De undeva, poate din coeficientul sigma, începu să iasă fum. Avertizorul automat intră în funcţiune, umplînd cu vaierele sale încăperea, dar robotul, deşi ştia aceasta de la vîrsta de 5 secunde, nu smulse şnurul din priză. Dimpotrivă. Se conectă la sursa de 1000 de megawaţi. Acum, creierul său scăpăra şi de sub calota de duraluminiu explodau parcă nişte rachete multi­colore. Supremul avertisment! Dar nici de data asta robotul nu reacţionă. Cu întreaga lui energie, cu formidabila lui energie, scor­monea cu febrilitate cele mai tainice unghere ale memoriei sale.

factotum 2„Nasol? Haios?? Mişto??? N-am auzit!”…

Cu o viteză de neînchipuit tria milioane de cărţi citite, sute de mii de fişe, fotocopiile tuturor dicţionarelor…

„Sanchi? Cioace?? Gioale??? Nu cunosc…”

Sortă înfrigurat ultimele cotloane ale memoriei, unde i se fi­xaseră arhaismele şi provincialismele, combină apoi într-o su­premă încordare arhaico-provincialismele şi, cînd nu găsi nici aşa nimic care să-l lămurească, oftă din rărunchi:

„Şi, totuşi, era ceva în româneşte… Asta după gramatică… Dar ce? Ce?…” Şi cînd în laborator era numai fum, se prăbuşi pe un fotoliu şi suspină amar:

— Sînt un incapabil!…

Şi plînse.

Primele lacrimi sfîrîiră pe obrajii lui înfierbîntaţi şi se eva­porară. Celelalte însă curgeau, curgeau la vale. Şi cînd se opriră pe tăbliţa cu anunţul fatal, robotul devenise rece. Trăgea să moară. Umezeala lacrimilor îl dăduse gata…

Aşa l-a găsit inginerul. Cînd, în sfîrşit, l-a reanimat, FACTO­TUM 10, cel mai evoluat robot, îl prinse de mînecă şi-i vorbi:

— De ce nu m-ai lăsat să mor? Nu sînt bun de nimic… Ţi-ai jertfit talentul şi tinereţea cu mine, ai pierdut mii de nopţi să calculezi şi să descoperi valoarea lui minus sigma, ţi-ai pus atîtea nădejdi în mine, şi eu… eu…

— Tu?

— Eu nu ştiu nici cît ştie un copil de 12 ani. Ştiu şah, calcul infinitezimal, pun diagnosticul oricărei boli… Credeam că stăpînesc întregul tezaur al limbii române.

— Şi nu-l stăpîneşti?

— Nu. Vorbeau doi copii în curte şi nu înţelegeam nimic… Ici, colo, pricepeam şi eu cîte un cuvînt. Şi asta mă descuraja şi mai tare… Încolo, nimic… Nici nasol, nici mişto, nici cioace, nici gioale…

— Şi de asta plîngeai?

— Da, suspină robotul şi era gata să dea din nou apă la şoa­reci, dacă inginerul n-ar fi izbucnit în aceeaşi clipă într-un ho­hot nestăvilit de rîs. Cînd, în sfîrşit, putu să vorbească, zise ferm, dar blînd:

— Dar asta nu e limbă română, prostuţule!

— Dar ce?

— Nimic! Gunoi…

factotum 3A doua zi, FACTOTUM 10 trecea toate probele într-un chip strălucit. Primise felicitări şi certificate din partea tuturor savanţilor, iar lumea se răspîndea spre ieşire, cînd lîngă soclul robotului se opriră doi copii. Îl priviră îndelung, apoi unul din­tre ei fluieră admirativ.

— Mişto!

— Haios! adăugă celălalt.

În clipa aceea, robotul izbucni în rîs. Rîdea atît de tare, încît hohotele sale umpleau de vuiet imensa sală. Era înfrico­şător acest rîs…

— Uşcheală! mai apucă să zică unul şi o tuliră amîndoi spre ieşire. Dar robotul rîdea, rîdea în continuare. Şi deodată se opri brusc. Robotul rîdea cu lacrimi, şi iarăşi umezeala îl dădu gata!

Dar inginerul nu se alarmă. Rîdea şi el cu lacrimi…

MIRCEA SÎNTIMBREANU

Recreaţia mare

Ilustrații de Iurie Darie

2 comentarii la „A SE FERI DE UMEZEALĂ!

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.