Gărâna Jazz Fest 2015 // Cum a fost

Cea de-a nouăsprezecea ediție a Festivalului de jazz de la Gărâna s-a încheiat duminică, 12 iulie. Cu o Poiană a Lupului cosmetizată prin refacerea tradiționalelor bănci din lemn și turnarea pe jos a câtorva tone de pietriș, cu vreme bună și prieteni mulți (dar și invers), a fost una dintre cele mai surprinzătoare ediții din perspectiva așteptărilor mele muzicale. În plus, e posibil să fie prima la care nu sunt prezenți artiști nordici, ceea ce e destul de ciudat, având în vedere cât de bine a ieșit!

garana2Ziua 1

Prima trupă din festival: Nighthawks, cu un jazz-rock sănătos, din alte vremuri, o prezență de neuitat, având în vedere că e, probabil, singura trupă din lume care are în repertoriu o piesă numită Armătura Zalău, ocazie cu care am reîntâlnit prieteni muzicali vechi și celebri, cum ar fi David Gilmour, Chris Rea sau The Bangles. Trupa lui Enzo Favata, suflător aflat la a doua prezență la Gărâna, a oferit episodul cel mai jazz (îmi dau seama ce ciudat sună asta când vorbești despre un festival de jazz) de pe scena zilei de joi, cu puseuri free extrem de digerabile și gustate. A urmat Tigran Hamasyan și al său trio, care au rupt tot cu o combinație super îndrăzneață, dar perfect reușită, de jazz, post-rock, breakbeat și dumnezeu mai știe ce alte stiluri și influențe discret distilate, un show energic, repetitiv până la obsesie și greu ca un concert de metal. Diferit nu doar de ultimul său album, ci și de ultimul concert din România, a rămas în memoria multora drept cel mai reușit recital al prezentei ediții. A încheiat diafan și inspirat seara duo-ul de pianiști Sebastian Spanache / Teodor Pop, care i-au înlocuit în ultimele momente pe cubanezii trecuți în program, dar care, din motive organizatorice, au fost mutați, pe ultima sută de metri, în ziua a doua.

garana4Ziua 2 a fost cea mai lungă, lentă și mai puțin interesantă pentru mine. Au cântat Gonzalo Rubalcaba – Volcano Projekt, Arifa, Adam Bałdych / Paweł Kaczmarczy, Ralph Towner / Wolfgang Muthspiel și Vlatko Stefanovski Trio. Cu toate eforturile depuse, nicio trupă sau interpret n-au reușit să pătrundă cu adevărat în sufletul meu negru, îmbătrânit în rele. Așa că închei brusc cronica.

Ziua 3, sâmbătă, mai precis, a început cu minunatul Renaud Garcia-Fons, pe care-l știam nu doar grație activității lui solo, ci și de pe albumele unor Dhafer Yousef (pe care încă sper să-l văd măcar odată în Poiană) sau Nguyen Lê. Un periplu spectaculos la contabas solo prin mai multe stiluri ale secolului XX, demonstrație de abilitate, inteligență și versatilitate extremă. Spanache Trio, la același nivel cunoscut, și-au confirmat încă o dată locul de top în jazz-ul românesc. Biréli Lagrène. Jazz manouche direct în inimă. Ca pe album, ca la carte. Doar că acolo. Pentru noi. Fără alte comentarii, nota zece. Stanley Clarke, monumental, impresionant, mi se pare extraordinar că se înconjoară de muzicieni tineri și foarte tineri pe care-i lasă să se desfășoare în voie.

garana3Ziua 4

A început pentru mine cu Stefano Battaglia, artist cu mai multe albume scoase la ECM, prezență discretă și constantă, cu un toboșar extraordinar, atât muzical, cât și vizual. Combinația de aer, munte, și acel ceva inefabil specific locului și-a făcut treaba și, așa cum s-a întâmplat adesea, a insuflat și mai multă viață unor compoziții a căror forță n-o bănuisem acasă, în fața boxelor. Pe când credeam că s-a spus și s-a făcut totul, a urmat ultimul act al serii și al festivalului, care mi-a bulversat clasamentele și sentimentele, oferind o prestație absolut im-pe-ca-bi-lă. E vorba de The Hendrix Project, cu a lor solistă, Erika Stucky, care a dominat scena cum n-am mai văzut pe nimeni s-o facă, cu grație, umor și știință muzicală desăvârșite, ca să nu mai vorbim de faptul că a apărut pe scenă bătând toaca în coada unei lopeți de curățat zăpada. Cei patru au făcut din apariția și, da, performanța lor una de top 3 concerte Gărâna dintotdeauna. E al doilea proiect Hendrix de la Gărâna care mă lasă fără cuvinte, după cel al lui Nguyen Lê, din 2008.

În seara de duminică au cântat, la un moment dat, și Snarky Puppy.

garana1Miscelanea

Concerte preferate: Hendrix Project, Tigran Hamasyan, Stefano Battaglia, Stanley Clarke.

Zile cu ploaie: zero.

Pisici cocoțate, în timpul prezentării trupelor, pe scheletul metalic înalt de zece metri ce susține sistemul de lumini de deasupra scenei: una.

Număr de ediții consecutive la care am avut privilegiul să ajung: opt.

Mulțumim enorm eroilor implicați, ne vedem, desigur, la anul!

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *


Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.