Îmi imaginez că oricine cuprins de sensibilitate, de nu și complinitor de entuziast sau meloman, a plecat aseară de la Ateneu, chiar și fiind numai prima seară din cele trei ”midnight delights” la rând în compania Orchestre de Chambre de Lausanne, foarte inspirat, însuflețire dăinuindu-i mai mult, părăsindu-l mai agale (eu, în plus, mă rog și pentru un alt fel de inspirație, acum când mă solicit înspre ore tot mai târzii ale nopții, creionând aceste texte, dar asta e altă treabă). Desigur, trebuie admisă și partea de gală în toate ceste, cu rafinamentul ”suiss-romand” al muzicii impur preluat de toți veniți să-și exerseze cât mai stilat valma pe unica poartă apertă a Ateneului, pregătiți cu replici savuroase de bârfă culturală și avizi savurării unui pahar de vin alb de-a lungul audiției.

Altminteri, am surprins armonie în aproape toate. Îmi vine să o zic într-un mod cu totul nostim. Până și muzica de apel suna mai afabil, fără izul de convocare. Pe scenă, pe pupitrul prim-violoncelistului, partitură deschisă la prima pagină, într-un bronz de veche ediție Breitkopf & Härtel, parcă asortându-se cu bun gust la tot restul de decor.

Iar în ce privește concertele Orch. de Lausanne, chiar de acum doi ani mi-am dat iute seama cum nu presupune vreo copleșeală de simțuri, nici vreo pedanterie clasicistă. Cel mai puternic și genuin sentiment posibil este cel de feblețe. Dacă nu am ajuns să ne însușim și să ne mândrim cu prezența (deja o a patra binecuvântată ocazie) acestui mult-prețuit colectiv, mă gândesc că suntem foarte aproape. Probabil că sentimentul e reciproc, odată păstrat acest legământ, sub vraja de weekend muzical deplin (deși nu vă bazați pe cunoștințele mele ce mi se trag doar de pe la britanici sau alte festivaluri prinse pe Mezzo când sugerez o oarecare unicitate programului, chiar și pentru repertoriul Orch. de Lausanne). Aproape că nu mai e nimic de tăgăduit în privința lor, cu niciun moment de reticență în ovațiile dăruite. Atât de fermecător a devenit.

Ajunși aici, îngăduiți-mi, până la urmă, un dubiu zămislit inițial; în ce mă privește, temerea de a mă poticni în lipsa mea de afinitate pentru Schumann (dusă, cel puțin, rareori dincolo de a-i lăuda înrâurirea de tonuri și perseverentele sentimentalizări din miniaturile pentru pian); de partea unui clasicist perfecționat precum Christian Zacharias, cu Orch. de Lausanne scumpărând de la asemenea grație, sentimentul că, odată epuizate seri(i)le Mozart, Beethoven și Haydn din precedentele ediții, un program Schumann (defel o desfacere aspră din sfera clasică, dar chiar și așa o îndeajuns de diferită măiestrire), va reține, pe parcurs, variabile tatonări.

La toate astea, primele măsuri din Allegro și Introducere aproape că mi-au dat peste nas, cu cele mai potrivite efecte care să mă seducă. Efemeride sub formă de pizzicato la corzi, iar la clape, note pansive, aparent scufundate în pedală, făcându-mă să-mi doresc să fi fost, în sine, o miniatură rară, o perlă preludică. Dar, pentru un Schumann, a fost parcă de neconceput să nu se adâncească și îngreuneze totul. Până și ornamentele cristaline, nearticulate executate de Zacharias la început (și le-a permis și i-au reușit și mai târziu) au devenit motiv de alean, odată ce partitura sa îngreunată de virtuozitate, împreună cu striurile lungi ținute de violonisii nu demult pițicari, alungau din minte toate tușeurile ponderate de dinainte.

Urmând pe scenă, violoncelistul brazilian Antonio Meneses a ținut să argumenteze o prestație solistică și mai palpabilă, debutând într-o manieră contradictorie, foarte sobru și totuși smucind toate acutele ardente, scrâșnitoare; însă la final, s-a lăsat la rândul său atras de imbold schumannian de energie și desperare, răbufnind sonor la descărcarea fiecărei cadențe. Între aceste margini, partea a doua, cu orchestra plasându-se înapoi în acel minimalist (de nu și pointilist, în acest caz), feeric vaccum, pecetluit emoțional de năduful vibrant al lui Meneses. De regulă o conservatoare sau molcomitoare alegere de bis, în speță la soliștii cordari, de data asta, în rezonanța vaporoasă de la Ateneu, Sarabanda de Bach, pur și echilibrat redată, a fost ceva minunat de ascultat.

Zacharias și Lausanne au încheiat până la urmă lejer și confortabil restul primei seri, cu, probabil, cea mai potrivit de clasică și armonioasă Simfonie a II-a. Îndată mi-am reamintit cât de curioase pot fi indicațiile dirijorale ale lui Zacharias, prin sinteză, și cât de unitar a fost, în cele mai bune momente, persuadată orchestra: ondulări complementare ale brațelor, aparent îndemnând la omogenizare, dar în fond mizând pe forme speciale de legături și văluriri; expresii curioase sau surprinse în momentele de reținere sau schimbările subite de timbru; maniera de gentleman de a da intrări; prezența de spirit laolaltă cu elanul alămurilor sau al celiștilor. Gesturile sale mai țepene de a accelera pot fi iertate.

Chiar și fără semnătură particulară sau gradul de concizie ales de vreo orchestră, prima parte poate fi o sinfoniettă de sine stătătoare, gradată plenar, cu tema sa în egală măsură trepidantă și inspirând sonorități vieneze elegante, atrăgătoare. Dar cu câte ceva nou urmărit în fiecare parte a simfonie, Lausanne au respectat fiecare nuanță. Sclipitor Scherzo, cu nerv și fală de chassé haydnian, numai bine aducându-mi aminte, cu un fior, de briliantele dinamici simfonice de acum doi ani.

Romantismul abundă în sfârșit în partea lentă, nu neapărat de o sensibilitate nemaipomenită în clasicismul vechiu, dar avându-și frumusețe și atingerea minunată pentru psihismul lui Schumann. Îmi place atunci când pare să sucombe iremediabil către final, partea ultimă devenind astfel o festă de repriză, mult mai neinteresantă și impusă de stil. Dar se pare că trebuie să creditez o interpretare a lui Thielemann în acest aspect, pentru că Lausanne nu au mers până la capăt cu asemenea stingeri. În schimb, au făcut-o să sună aproape desprinsă de formă, sentimental inseparabilă. Așa, revenirea la sticliri vieneze a fost binevenită, toată simfonia găsindu-și împlinirea.

Nimic plăcut la început de poveste, cel puțin nu până la primele note ale muzicii – deși, luând în calcul cea mai însemnată parte din program, nici măcar atunci. N-are cum să fie altfel când te deplasezi o jumătate de zi până în capitală și o resimți a țintuire, presare, secătuială. Nimic semnificativ în așa o existență, decât că am ținut să mă duc, la doar câteva ore după cursă, la primul meu concert de la Festival și, mai abitir, să ascult Mahler VI; necum vreun compromis să o prind pentru prima oară a Șasea într-un concert.

Săracă denegare și, la cât de plină a fost sală, cu siguranță cel mai numeros public pe care îl știu la o simfonie de Mahler. Dar poate insist prea mult asupra ei; a fost, totuși, vorba și de London Symphony Orchestra. Și cu Horia Andreescu. Stai, că nu a sunat bine. Sunt confient în această colaborare de când m-au răvășit cu Symphonie Fantastique, în 2007. Au consolidat o relație la fel de strânsă și cu violonistul Joshua Bell, doi ani la rând, ceva ce, bănuiesc, nu s-a putut suplini acum.

Ca să duc analogia nefericită din primele rânduri până la capăt, slabă tihnă și în concertul de față, cu o simfonie frecvent invocată purgatorial, mistuitor, regresiv-funest. Poate doar concertul lui Glazunov se sustrage, cumva necontenit senin și idilic, serenadă pentru suflete bătrâne, romantic-anacronic în stil. Alăturare ce, bag de seamă, nu a deranjat; ba am și auzit în spatele meu câteva voci frapate la pauză, după doar 20 de minute, doritoare și de vreun concert de pian după; deh, pică bine, așa.

Însă orice amestec cu Mahler VI rămâne, de regulă, anevoios; simfonia te consumă atât pe tine, cât și orchestra, pompa sa este incontestabilă. Primul lucru care îmi vine în minte este Gergiev cu Filarmonica din Rotterdam, tot la Enescu, acum patru ani, dovedind una din cele mai geniale combinații (Ascension de Messiaen cu Mahler VII). Al doilea lucru, mai recent, este Burleska lui Strauss, deschizând un Prom la Royal Albert Hall în fața simfoniei a VI-a, nespusă curiozitate, dar discreditată drept virtuozitate țipătoare fix datorită tandemului.

Vinci Glazunov? Ar fi avut nevoie de o interpretare aproape migăloasă; n-a fost genul. Oarecum interesantă de privit Nicola Benedetti în pozițiile sale ciudate, undeva între chircire, a părea rigidă sau doar nu dinadins expresivă, altfel cu o priză curată, efecte mai puțin destoinice (în special în cadență, simțindu-se mult mai în largul ei decât în replici sumare, uneori surprinzător de nesincrone, cu orchestra, și totuși cu un număr de mișcări grăbite). Fără alte picanterii în primele părți (surprinse de unii violiniști pentru a dilua dulciul), exuberanța finală a ieșit mai vădit; întotdeauna o surpriză salvele de fanfară, un soi de „rude awakening”. Cu solista binecuvântată dintr-o dată cu virtuozitate (dar nici să vorbim de un Wieniawski) și orchestra însoțind-o mai puțin pasiv, a fost un final cât de cât însuflețit, deși sucit și el de un nou mau nestăpânit.

Chiar și în sensul unei bravade tensionate, nelăsând tragedia să se instaleze, Andreescu a impus o direcție vizibil dramatică și cutremurătoare. N-a fost o interpretare perfectă, dar chiar și așa. Multe alte raționamente similare: alămuri imperiale, mai că dispuse să monteze un insolent concert pentru suflători și totodată pe muchie de rasol cu a lor sfâșietoare vervă, cu siguranță trezindu-se, în schimb, insensibili la toate cezurile pastoral-nocturne și ”lieblingsmotifs”; dar chiar și așa: asurzitori, masivi, fantastici. Corzile grave mi s-au părut și mai teribile, de nu timorându-mă mult mai subtil, hăcuind adânc ritmurile primelor părți; sublimă prestație, deși într-o simfonie care nu le e dedicată până în ultima clipă.

Am deja prea multe versiuni ale simfoniei în cap, pe unele chiar revizuindu-le înainte de a veni aici (trufia, pare-mi-se, la fel de imperativă a lui Solti, cinic-pătimitorul Barbirolli ori semen clasic-echilibratul Boulez), găsindu-i din ce în ce mai multă claritate și temei, măcar în primele trei părți: marțial axatul Allegro, probabil ultimul Scherzo din simfoniile lui Mahler cu rămășițe de ländler fluturatic ori serenul Andante, slobod de vreo nuanță tragică și totuși îndurerat.

În cele din urmă însă, n-am fost decât corijat pentru îndrăzneala de a mă crede familiarizat cu a Șasea, în fond închizând doar cercul audițiilor mele oarbe (prima mi-o amintesc a fi chiar cu Andreescu și Orchestra Radio, pe atunci deplin copleșitoare și sufocantă) și pășind într-o nouă experință, care mi-a oferit mai mult: deplin înspăimântat într-o primă parte atât de psihotică și feroce, simțind cum se paradesc armoniile în cele mai tulburi transe din Scherzo, pierdut în tempii lenți și, nu în ultimul rând, găsind la fel de puțină alinare precum în eroismul închipuit, nicicând ajungând să pricep cu adevărat ce îl împinge atât de frecvent de la demență la fericie, de la sentimentul de triumf la pierderea oricărei speranțe, pe cât de bruscă, pe atât de neconceput. Tragedia se reia de fiecare dată, mal-fenixian.

Astfel a fost o audiție de Mahler, o audiție din cele la care râvnesc cel mai mult. La ziua pe care am avut-o, m-aș fi abandonat sfârșelii de îndată ce a încetat muzica, ba chiar și să fi clacat pe parcurs aș fi consimțit. Dar am ieșit de la Sala Palatului cu un viu neastâmpăr. Nu-mi amintesc nimic din ce s-a întâmplat după.