Arhive categorie: muviz

Oscar 2013. Nominalizări & previziuni

oscar2Memoria e un prieten viclean: cu fiecare an trecut mă face să uit dezamăgirile pe care, cu mici excepții, mi le provoacă vizionarea peliculelor alese de Academia americană de film pentru a concura la premiile Oscar. Acesta este doar un alt mod de a spune că am început, totuși, să mă uit la filmele nominalizate la categoria cel mai bun film. Voi completa articolul pe măsură ce avansez cu dânsele. Dacă aveți păreri (în special contrare celor exprimate de mine), nu ezitați să comentați.

Pentru iubitori de pronosticuri, mai jos avem și un chestionar.

Silver Linings Playbook. Dacă spun că această dramă de familie (de unde până unde comedie?! nici chiar eu nu-s atât de cinic…) mi s-a părut o făcătură lipsită de vlagă – care, sunt convins, va fi pe gustul multor pseudo-intelectualii cu pretenții – mă dovedesc elitist în exces și lipsit de o elementară sensibilitate față de pseudo-intelectualii cu pretenții. Așa că mai bine tac.

Django Unchained. Ce să zic, mi-a plăcut. Poate nu e cel mai bun Tarantino. Dar în nici un caz cel mai prost. De fapt, nu știu care e cel mai bun Tarantino – sau dacă există cel mai bun Tarantino. Părerile celor care l-au văzut sunt atât de tranșante, pro sau contra, încât e posibil ca filmul să îmbătrânească frumos. De revăzut, ca orice Tarantino.

Argo. Nu e rău deloc, n-am intrat pe Facebook decât de vreo trei ori în timpul „proiecției”. Observ că acest Affleck devine tot mai serios, și nu știu dacă asta-i de bine, că e (încă) băiat tânăr. Filmul e bine ținut în mână, solid construit, previzibil, desigur, dar ăsta nu-i un criteriu valoric, noi nu ne uităm la filme pentru subiect – ba dimpotrivă, aș putea spune.

Les Miserables. Am rezistat vreo jumătate de oră. Nu. Deci, nu.

Un singur lucru am de spus despre Life of Pi: e mai prost decât o carte de Coelho – mai precis, o carte proastă de Coelho. Despre romanul ce a stat la baza ecranizării, am scris aici.

Lincoln sau despre un președinte-jucător varianta SUA :D. Cu momentele lui kitsch, salvate parțial de dialogurile aproape comprehensibnile despre dedesubturi politicienești de peste Ocean. Da, de ce nu – dar în nici un caz nu memorabil.

Beasts of the Southern Wild. Un film sabotat parcă dinadins de atâtea chestii care nu-și aveau locul, încât chiar nu știu de unde vine feeling-ul în general bun pe care mi l-a lăsat. Hmmm.

Zero Dark Thirty. S-au spus multe, prea multe despre filmul Kathrynei Bigelow, în general tâmpenii și exagerări rău-voitoare. După cum mă așteptam, e mai inteligent și ponderat decât lăsau să se înțeleagă cronicile prăpăstioase ale unei anumite părți a presei, cum se spunea acum ceva vreme.

Amour. N-am văzut Amour. Păi ce, ăsta-i film de Oscar?!

Wes Anderson | Moonrise Kingdom

Hihihi! Set on an island off the coast of New England in the summer of 1965, MOONRISE KINGDOM tells the story of two twelve-year-olds who fall in love, make a secret pact, and run away together into the wilderness. As various authorities try to hunt them down, a violent storm is brewing off-shore – and the peaceful island community is turned upside down in more ways than anyone can handle. Bruce Willis plays the local sheriff. Edward Norton is a Khaki Scout troop leader. Bill Murray and Frances McDormand portray the young girl’s parents. The cast also includes Tilda Swinton, Jason Schwartzman, and Jared Gilman and Kara Hayward as the boy and girl.

andrei tarkovski | călăuza

un film imens. ar trebui să scriu pagini întregi, or mie nu-mi place să scriu mult. de-aici, provocarea de a rezuma într-un mod clar şi eficient toată filosofia, toată poezia şi toată frumuseţea filmului. printre altele, călăuza a fost primul film pe care l-am văzut cu tata, la braşov, când aveam vreo 8-9 ani. dar asta n-are relevanţă aici, e doar un zâmbet de-al meu, puţin nostalgic, puţin ghiduş.

undeva în lumea noastră, în zilele noastre, există Zona. întâmplător, se găseşte în apropierea unui mic oraş rusesc, dar ar putea fi oriunde. ce este zona? mulţi cred că e locul unei vizite extraterestre petrecute cu ceva vreme în urmă, o suprafaţă imensă unde nimic nu mai este cum ar trebui să fie şi unde legile fizicii şi legile accesibile omului, în general, nu se mai aplică. un loc diferit, periculos. a place alienated unde nu oricine poate intra şi de unde nu oricine se poate întoarce nevătămat. de asemenea, un loc care ascunde o cameră bizară, unde dacă-ţi pui cea mai fierbinte dorinţă, ea îţi va fi împlinită. „but not just any wish comes true here, but only your innermost wish. not what would you holler at the top of your voice. coming true here is only what’s in line with your nature, with your essence, of which you know nothing. but it’s there, in you, directing you all your life”. e destul de complicat. what is it you really, subconsciously, wish for? eşti pregătit să ştii şi să primeşti împlinirea acestei dorinţe? unii au murit încercând, alţii au renunţat şi s-au întors, alţii au reuşit. cel care, pe parcursul anilor, i-a ajutat pe mulţi să pătrundă în zonă este el, călăuza, stalker. iar el spune: „the zone is a complicated system of traps and they’re all deadly. …[…] it may even seem capricious. but it is what we’ve made it with our condition…i think it lets pass those who lost all hope. not good or bad, but wretched people.” cei doi pe care-i călăuzeşte de data asta sunt profesorul şi scriitorul. no names, no biographies. just two people searching for something. pe undeva, filmul e aproape o parabolă a creştinismului. dar e şi altceva. cel mai mult pare a fi o călătorie interioară, plină de pericole şi de seemingly impossible obstacles. a journey toward one’s self. frumos şi al naibii de greu.

cinematografic, filmul este o poezie. la fel cum este o muzică qvasi-psihedelică, o grafică în sepia, o fotografie realistă sau un decor de teatru. pe undeva, foarte, foarte vag, mi-a adus aminte de portocala mecanică, unde am întâlnit aceeaşi uimitoare împletire de stiluri şi de cadre, formând un tot extrem de bine închegat. coincidenţă sau nu, beethoven pe coloana sonoră a ambelor filme, care oricum, sunt diferite ca oceanul de uscat. deşi…

ar mai fi multe de scris, dar mă opresc aici, e cel mai bine. şi nu-i un film despre care să spun: enjoy. mai degrabă prepare yourselves.

kurosawa and his movies [kumonosu jô + yojimbo]

kumonosu jô

film simplu, fain, fără arabescuri inutile. mi-a plăcut. adaptare a lui macbeth, alb-negru, cu imagini foarte plastice care m-au dus cu gândul în trecut, la orele de grafică din liceu. unele cadre din film le-aş fi vrut lucrări de-ale mele, făcute în peniţă şi laviuri. actriţa care-a jucat-o pe lady asaji washizu (echivalentul lui lady macbeth), a fost tare bună. toshiro mifune, la fel. umpic mai reţinut decât în alte roluri, dar foarte convingător. pe foarte scurt, un film despre lăcomie, ambiţie, trădare, soartă, demoni ai remuşcării, moarte.

cred că după încă un film de-al lui kurosawa, yojimbo, am să trec pe kubrick. simt o oarecare saturaţie, acum că am decis că japonezul se numără printre regizorii mei preferaţi. nu vreau să-ntind coarda…:)

yojimbo

a fost cel mai nimerit ca să închei ciclul kurosawa. n-a fost un film răscolitor şi plin de metafore, ca să mă facă să plâng şi să cuget peste măsură, ci unul de acţiune, în genul celor şapte samurai, dar mai scurt şi mai dinamic. e printre puţinele filme (văzute de mine) în care kurosawa îşi foloseşte umorul într-un mod ceva mai evident. sunt câteva schimburi de replici destul de savuroase. un samurai (acelaşi teribil toshiro mifune, pentru care am făcut o pasiune adolescentină) ajunge într-un sat dezbinat şi sărăcit de lupta dintre două clanuri rivale. pe principiul divide et impera, sanjuro kuwabatake (mifune) face câteva demonstraţii de măiestrie cu sabia şi cu mintea lui ascuţite şi pricepute, îi ademeneşte, păcăleşte, zăpăceşte pe membrii clanurilor, şi într-un final, ca un păpuşar iscusit care ştie să mânuiască sforile, îi determină pe toţi să se omoare între ei, până la unul. acum, ce-i drept, o păţeşte şi el destul de rău la un moment dat, dar nu degeaba e ditamai eroul (şi precursor al personajului misterios şi always cool din seria de western-uri cu clint eastwood…), astfel că-şi revine la timp ca să sfârşească ce-a început, plin de demnitate şi de simţul onoarei (bine camuflate de un aer aşa… mai necioplit şi de-o aparentă indiferenţă faţă de soarta omenirii). last man standing, cu bruce willis, e un bun remake. în rest, aceleaşi tablouri mişcătoare alb-negru, foarte vii şi tensionate, sau nespus de poetice, după caz. când mă fac mare, pe lângă avion de acrobaţie, mai vreau să mă fac şi film de kurosawa.

kurosawa and his movies [dodesukaden]

am să recunosc cinstit că, deşi mi-a plăcut, filmul ăsta nu m-a impresionat ca celelalte filme ale lui kurosawa, cu toate că avea toate elementele necesare ca să impresioneze. ori poate tocmai de aceea. am început să întrevăd pe alocuri reţeta după care-şi construieşte filmele, şi nu mi-a prea plăcut. eu vreau să fiu păcălită, vreau să fiu minţită frumos. sunt oricum foarte docilă şi cred multe, atâta vreme cât eşti destul de rafinat să mă duci pe căi ocolite şi să mă fascinezi cu subtilitate. nu-mi plac lucrurile prea evidente, în afară de cazul în care acesta e cel mai mare atu al lor. nu-mi plac chestiile desuete şi exagerat sentimentale, decât dacă sunt echilibrate într-un fel sau altul prin formă sau prin altceva. o telenovelă alb-negru e mai puţin telenovelă decât una în culori, unde machiajul strident al protagonistelor accentuează patetismul. o telenovelă cu muzică gregoriană (haha, mă rog, înţelegeţi voi) pe fundal e mai puţin telenovelă decât una cu natalia oreiro. ce vreau să spun este că sunt mai mulţi factori răspunzători, mai mulţi stimuli care se potenţează reciproc, mai ales în arta cinematografică, creând fie impresia de sirop, fie pe cea de ceai negru. şi, ca să revin la dodesukaden, aici am regăsit umpic prea multe elemente vizibile şi servite pe tavă. un pic prea mult tragism tratat cu o falsă detaşare. ce am uitat totuşi să menţionez din start este că până şi acest prea-plin îşi are la kurosawa justificările lui, şi e construit cu rafinament şi răbdare pe o structură plauzibilă. doar că nu-i aşa de… pe gustul meu. 

în altă ordine de idei, în film e vorba de vieţile mai mult sau mai puţin întrepătrunse ale unor familii sărace care locuiesc într-o foarte colorată şi pitorească groapă de gunoi. ce mi-a plăcut mai cu seamă e felul în care se îmbină realul cu magicul, din punct de vedere al imaginii, şi anume foarte in your face, ca o pictură expresionistă, ca o scenă artificioasă de fellini sau ca un decor de teatru, fie plin de penumbre armonioase, fie de culori vii şi de contraste puternice. rags and rainbows. masks and mud.

am scris cam mult de data asta (deşi n-am acoperit tot ce trebuia acoperit), aşa că mă opresc aici.

ah, da. one more thing: e primul film color al lui kurosawa. jos pălăria din punctul ăsta de vedere. multă simbolistică şi jucăuşenie în cromatica lui.

kurosawa and his movies [seven samurai]

azi e o zi bună să-mi iau în zeflemea angoasele şi să le dau cu tifla.

devine tot mai greu să scriu despre filmele lui, pentru că-mi plac din ce în ce mai mult şi pentru că rămân uneori fără cuvinte. e ca atunci când s-a consolidat prietenia cu cineva şi nu mai simţi nevoia să demonstrezi nimic sau să justifici nimic. e ca şi când eşti întrebat ce-i iubirea şi nu ştii ce să răspunzi, pentru că iubirea e prea multe. înalţi din umeri şi zici ca un copil prost iubirea e când iubeşti. cum e un film de kurosawa? păi e cam tot ca atunci când iubeşti. când iubeşti lupta, viaţa, omul, liniştea, sufletul tău după furtună şi toate celelalte.

şapte samurai care nu mai au nimic de pierdut, nimic de câştigat şi nimic de dovedit (asta e tricky, hihi), sunt angajaţi pe o plată mizeră să apere satul unor fermieri săraci, ameninţaţi an de an de raidurile tâlharilor. temă preluată şi în alte filme, cel mai cunoscut – remake-ul cei şapte magnifici. film dinamic, mai puţin meditativ decât celelalte, însă punctat cu destule înţelesuri şi subânţelesuri despre condiţia umană. master yoda, mi-am dat seama, a fost parţial creat având ca model două personaje centrale ale filmului: bătrânul înţelept al satului şi conducătorul samurailor. (nu numai că mi-am dat eu seama, dar a zis şi george lucas asta).

toshiro mifune a făcut iar un rol extraordinar… the tragic clown, the sorrowful buffoon, the brave and revolted jester, the drunk thoughtful fool.

kurosawa and his movies [red beard]

dacă filmul ăsta ar fi fost american, ar fi putut părea facil şi chiar siropos pe ici pe colo, însă kurosawa are o pudoare şi un fel de decenţă a gestului care transformă un clişeu într-o poveste proaspătă şi crudă (crudă adică aşa, ca un mugur tânăr). filmul este alb-negru, curăţat, ca şi cele dinainte, de surplusuri incomode – o notă de sobrietate care echilibrează poveştile cam tragice ale personajelor. am regăsit şi aici aceeaşi qvasi-absenţă a coloanei sonore şi aceeaşi economie de cuvinte. îmi place chestia asta. face ca totul în jurul meu să pară mult mai plauzibil, mai life-like, dar în acelaşi timp mai straniu, deoarece este totuşi vorba despre un film şi filmele ne-au învăţat cu un fundal muzical oarecare. aşa că efectul combinat al celor două stări este genial – o tăcere palpabilă, necesară, justificată şi cu toate acestea umpicuţ neliniştitoare. umpicuţ e cuvânt de-al meu, nu săriţi cu gura. : D toshiro mifune a jucat bine, a avut câteva scene faine, însă ceva a lipsit, după părerea mea, (hîc!) sau ceva a fost în plus… un mic manierism în gestică. dar ce ştiu eu?
film fain de tot şi ăsta, să vă uitaţi dacă apucaţi. a şi încă ceva, să fie limpede: eu nu fac cronici de film aici, n-am răbdare şi nu mă pricep. arunc haotic câteva fraze despre câteva lucruri care mi-au atras atenţia mai mult. c’est tout. : )

kurosawa and his movies [kagemusha]

because of their uncanny resemblance, a commoner (and a thief, too) gets to become a double for a clan warlord in medieval japan. soon after, the lord is severely wounded in the civil war that divides the country. his last wish before dying is, to a few loyal generals, that his death should be kept secret for three years, in order for the clan to successfully continue fighting the battle for kyoto, deceiving the rival clans. the double thus becomes the impersonator of a very powerful and respected chief, trying to live up to the expectations of his trainers. the transformation, evolution and apparent frailty of his situation are followed throughout the movie.
no aşe. după descrierea asta care seamănă cu una de pe imdb, să zic eu pe limba mea ce am de zis.
umbra devine mai plină de substanţă şi mai consistentă decât persoana care o crează. gata.  : D
pe de altă parte, filmul, deşi este (şi) un film de război, are un ritm calm şi regulat, ca respiraţia unui om care doarme, fără ca lucrul acesta să-i atenueze cu nimic tensiunea sau dinamica. puţine cuvinte, puţine muzici, cu totul altfel decât aglomeraţia inutilă, agitaţia pompoasă şi risipa de vorbe (gesturi sentimente simboluri) din alte filme. minimalism, mişcări precise, rafinate. filmări extrem de frumoase, cu cadre lungi şi simple. pentru că sunt după o noapte de beutură şi am capul cât o baniţă, nu-mi amintesc ce vroiam să mai scriu aseară, dar sigur mai era ceva, ceva fain de tot. oricum…mi-a plăcut foarte mult povestea. mi-au plăcut foarte mult personajele. mi-a plăcut foarte foarte mult tot filmul.

Festivalul Comedy Cluj. Scurt pe doi.

Cea de-a treia ediție a Festivalului Internațional de Film Comedy Cluj, care se desfăşoară în această perioadă – da, chiar la Cluj! – găzduiește trei competiții pentru producții din întreaga lume. Pe lângă cele zece filme înscrise în competiția de lung-metraj, în acest an trofeul Comedy Cluj va ajunge și la cei mai buni realizatori din cadrul școlilor de film, dar și la cei mai buni realizatori de scurt-metraj. Există acum şi o aşa-numită secţiune Animation mixed, de scurt-metraje animate, lucru binevenit în condiţiile în care acestea sunt foarte greu de întâlnit pe alte ecrane decât ale computerelor personale. Având o slăbiciune declarată pentru acest gen, am profitat şi am reţinut pentru dumneavoastră un minunat ciclu, Cei trei muzicanţi, în regia lui Alexei Alexeev, dintr-o serie care la început pare infantilă, dar nu e, iar ulterior pare teribil de comică, şi chiar e. O mostră aveţi mai jos, cu precizarea că, pentru un efect maxim garantat, se recomandă urmărirea a cel puţin trei filmuleţe, consecutiv. Continuarea seriei poate fi găsită în acelaşi loc, pe atotputernicul şi atotcuprinzătorul YouTube. Enjoy!

Trebuie să fac o mărturisire: am reuşit performanţa de a nu ajunge până la această vârstă respectabilă la nici o ediţie a Nopţii devoratorilor de publicitate. Asta deşi am avut posibilitatea, oportunitatea şi chiar mi-am dorit încă din tinereţe s-o fac. Din motive atât de variate şi sucite, că nici nu merită pomenite, am ratat consecvent toate ocaziile de-a participa. Aseară însă am făcut-o şi pe asta şi nu mi-a părut rău defel. Chiar dacă mă aşteptam, poate, la mai mult. În sensul că ştiam reclame care ar fi meritat clar să apară în cadrul acestei selecţii a celor mai bune materiale din ultimii treizeci de ani. Mă refer în special la cineastul suedez Roy Andersson, pe care-l ador, care este un publicitar de renume, având la activ sute de reclame, cele mai cunoscute fiind nişte mici bijuterii cinematografice.* Fostul cinematograf Republica, a fost plin-ochi de spectatori, de fapt, cu mult peste capacitate, laturile arătând ca o grădină de vară graţie scaunelor din plastic verde introduse în sală de către organizatori în ultimul moment pentru a-i mulţumi pe ultimii veniţi. A fost pentru prima dată, cred, şi probabil ultima, când comentariile făcute cu glas tare, fâşâitul pungilor de popcorn sau aplauzele parcă nu m-au deranjat atât de mult. Doar pentru asta sunt reclamele, nu-i aşa : D?

* Am părăsit sala înainte de difuzarea ultimului calup de filme, deci rog să fiu iertat dacă, cumva…

kurosawa and his movies [rashomon]

astăzi inaugurăm o serie de texte scrise de Ana Alfianu despre filmele lui kurosawa. akira kurosawa. enjoy!

azi am avut poftă să revăd rashomon, (1950) un film foarte frumos, despre care n-aş şti să scriu prea bine, aşa că mă limitez la generalităţi. o întâmplare spusă de patru oameni diferiţi, din patru puncte de vedere diferite şi contradictorii. un pretext pentru o serie de întrebări şi eventuale răspunsuri (individuale şi mereu schimbătoare, în funcţie de privitor). ce înseamnă pentru fiecare dintre noi un anume adevăr şi cât de mult suntem în stare să ne auto-amăgim doar ca să alterăm realitatea proprie şi amintirile aşa încât acestea să ne convină? un film al relativităţii şi al ambiguităţii, printre altele. şi un film al marilor întrebări, puse cu simplitate şi cu un soi de candoare. simplitatea se regăseşte (şi asta-mi place cel mai tare) în imagine. totul este foarte limpede, nici un element nu este în plus. exact opusul surplusului (hihi) aparent din viaţa mea. al amalgamului din viaţa mea. bănuiesc că am nevoie de aşa filmări epurate şi şlefuite. …şi ce face kurosawa cu lumina, cum mai pictează şi cum se mai joacă cu ea… iar toshiro mifune e cumplit în rolul banditului, voit teatral şi puţin expresionist, ca să zic aşa. sarea şi piperul filmului. în clipa asta mi-ar fi prins bine un prieten aici în cameră, cu care să fi văzut filmul şi cu care să povestesc apoi în linişte, cu o bere în faţă, tot ce nu sunt în stare să scriu aici. dar pentru că e vineri şi oamenii normali lucrează (nu chiulesc de la job ca mine), mă mulţumesc cu atât.

– I refuse to believe that man would be so sinful.
– suit yourself. but is there anyone who’s really good? maybe goodness is just make-believe.
– what a frightening…
– man just wants to forget the bad stuff and believe in the made-up good stuff. it’s easier that way.