Arhive etichetă: dilema veche

Despre vuvuzelă. Din nou.

Poate că cel mai însemnat beneficiu pentru ţara organizatoare a Campionatului Mondial de Fotbal din 2010 trebuie privit prin prisma capitalului simbolic câştigat prin asocierea, cu bătaie lungă, dintre Africa de sud şi vuvuzela. În termeni practici, o vuvuzelă face cam cât două, trei campanii de promovare a turismului. Putem vorbi deja de o isterie în toată regula. Termenul a prins imediat şi la toate nivelurile: de la microbistul simplu la redacţiile unor importante reviste de cultură, toată lumea ştie ce e o vuvuzelă şi îi pronunţă numele cu vinovată plăcere. Îi prevăd un viitor strălucit. Ineditul instrument de suflat va fi multiplicat şi piratat la cote nemaiîntâlnite, impulsionând economiile Lumii a Treia. E cadoul perfect: copii şi adulţi se vor întrece deopotrivă întru distructiva desfătare a urechilor celorlalţi. Adică a celor care încă nu au primit una. Agenţiile de turism din toată lumea nu vor întârzia să speculeze publicitar inspirata găselniţă prin slogane ce vor trimite la „Ţara vuvuzelei”, în timp ce, pentru publicul român, formula „Să se dea câte o vuvuzelă, să ajungă la toţi” se va dovedi, cred, imbatabilă… Peste ani, puţini îşi vor aduce aminte de rezultatul partidei dintre Chile şi Elveţia. De vuvuzelă vor ştii, însă, cu toţii.

Că tot vorbeam de turism: de ce nu ne-am gândit noi primii la asta? De ce nu iniţiază Ministerul Turismului o campanie asemănătoare? Dar ar fi oare viabilă o astfel de soluţie, meşteşugit adaptată la spaţiul mioritic? Ca un mic exerciţiu de imaginaţie, haideţi să ne imaginăm un pâlc de ciobani oieri români, paşnici şi ospitalieri, scoţându-şi molcom fluierele din traistele pline cu caş şi urdă şi însăilând o doină lacrimogenă. Mda. N-are nici un haz. Puţini străini vor fi dispuşi să-şi petreacă vacanţa ascultând povestea deprimantă a etnogenezei poporului român. Ar trebui ceva mai spectaculos, de pildă, vreun personaj sângeros şi pitoresc reciclat din negura istoriei, capabil să înflăcăreze imaginaţii şi să creeze prozelitism.

Ştiţi vreunul?

Articol apărut în Dilema veche.

Căile jazz-ului

Din fericire pentru preţioasa-i comoditate, ascultătorul de jazz de la noi se vede pus în faţa a relativ puţine opţiuni când vine vorba de a-şi procura muzica preferată. Televiziunile aleg să nu se implice, o presă de specialitate nu avem; nici nu mai vorbesc de magazine de profil, cel puţin în provincie. Internetul e cel care, cu site-urile, forumurile şi blogurile dedicate, contribuie în mod decisiv la răspândirea informaţiei – şi a muzicii.

Ştim că jazz-ul e indisolubil legat de ideea de improvizaţie şi de interpretare live. Din acest punct de vedere, lucrurile se află încă într-un stadiu pe care doar uzând de bunăvoinţă îl putem numi modest. Dacă Bucureştiul a mai găzduit în ultima vreme câţiva muzicieni de valoare, în provincie e jale. Cu excepţia celor câţiva artişti români consacraţi (foarte stimabili altfel, dar deja obositori prin repetiţie) care efectuează cu oarecare regularitate turnee sau cântări prin ţară, ne aflăm în faţa unui vid. A unui vid dureros. Situaţia e cu atât mai frustrantă cu cât onorariile cerute de nume grele (şi de actualitate!) sunt derizorii, în comparaţie cu cele pe care le primesc trupe de mâna a doua şi a treia invitate cu diverse ocazii şi petreceri câmpeneşti. Mi-aş dori, normal, mai mult concerte. Dar nu consider că cineva „trebuie“ să se ocupe de asta pentru mine. Gustul majorităţii decide. Nu mă iluzionez în a bănui vreo conspiraţie împotriva „muzicii bune“, în măsura în care aceasta ar presupune intenţionalitate şi un proiect (îndeobşte malefic), fiind vorba de pur dezinteres. Din nefericire, rezistenţa perenă a clişeului ce priveşte jazz-ul ca pe un excelent decor sonor pentru mesele luate la restaurant sau idilele cinematografice romanţate acţionează ca ecran protector deopotrivă în faţa intruşilor şi a unor eventuali sponsori. În fond, de ce ar merge mai bine jazz-ul decât restul lucrurilor?

Excepţia notabilă se numeşte Festivalul Internaţional de Jazz de la Gărâna, organizat în creierii Munţilor Semenic de către timişoreanul Marius Giura, de treisprezece ani încoace, unul dintre cele mai importante festivaluri din sud-estul Europei. Toată floarea cea vestită a jazz-ului mondial s-a perindat pe scena din Poiana Lupului: doar în ultimii au cântat aici Jan Garbarek, John Abercrombie, Nils Petter Molväer, Victor Wooten, Mike Stern sau Nik Bärtsch. Fie lăudat! S-ar crede că într-un peisaj arid publicul nu va scăpa nici o ocazie de-a participa, uneori cu mici sacrificii de natură financiară, la cele câteva evenimente ale scenei de profil. Şi că blazarea firească a locuitorilor marilor capitale europene, vizaţi şi vizitaţi până la saturare de jazz-mani de toate calibrele, nu se va instala şi în mentalitatea compatrioţilor noştri. Dar realitatea ne contrazice. Un alt festival, pus mai recent la cale de către aceeaşi echipă, a eşuat lamentabil din lipsa sponsorilor – şi a publicului, înainte de a-şi putea asuma o minimă tradiţie. Acum patru ani, o formaţie admirabilă ca Tord Gustavsen Trio cânta în faţa unei săli aproape goale. La Timişoara! Care, vezi Doamne, mă-nţelegeţi… Anul trecut, deşi anunţat, festivalul pur şi simplu nu s-a mai ţinut.

În fine, decisivă e recomandarea altor împătimiţi, prieteni din viaţa reală sau virtuală, coroborată cu accesul imediat (întru rapida confirmare sau infirmare) la pagina de pe MySpace a respectivului artist, urmată de accesarea portalurilor ce permit descărcarea ultimului album – sau chiar a întregii discografii. Adică, pentru a folosi detestabilul termen folosit de autorităţi şi de cei implicaţi, pirateria. Acesta e circuitul deja clasic al muzicii în spaţiul virtual, pe care nu-ţi poţi permite să-l eviţi decât cu riscul asumat al izolării. Teoretic, într-o lume mai bună, el e urmat de cumpărarea materialului original. Practic, acesta e pur şi simplu prea scump pentru a ţi-l putea permite, asta dacă ai de unde. Suntem chiar încurajaţi de către diverşi binevoitori interesaţi să renunţăm ba la un anumit număr de sticle de bere, ba la nu ştiu câte pachete de ţigări, pentru a achiziţiona produsele originale sau a merge la un concert. Îmi doresc la fel ca oricine să deţin CD-uri şi DVD-uri originale. Însă ritmul în care devorăm azi nu doar muzica, ci produsele culturale în general, e dictat şi de abundenţa deconcertantă a ofertei de „bunuri“ culturale. Şi singura soluţie pe care-o întrevăd pare solicitarea unor substanţiale credite pentru nevoi personale (căci nevoia de muzică există – şi e devorantă). Instinctul de conservare şi grija faţă de soarta celor dragi ne obligă însă să ne limităm la circuitul clasic de care vorbeam.

Punct final: aşa-numita piraterie de pe Internet e deja pandemică şi structurală în universul economic şi simbolic al zilelor noastre, deci se pune acut întrebarea în ce măsură mai e blamabilă, când (mai) toată lumea o practică. Axioma potrivit căreia tehnica devansează teoria îşi găseşte aici cea mai recentă aplicare. Azi, albumele noi ajung adesea la public înainte de-a fi lansate oficial pe piaţă de către casele de discuri. Dezbaterea legată de aspectele morale inerente e în toi, şi, la fel ca în cazul majorităţii deciziilor luate de-a lungul unei vieţi, orice gest al nostru îi afectează pe ceilalţi. Deocamdată, Internetul geme de muzică bună – în speţă, albume şi concerte de jazz – aflată la un simplu click distanţă. Să-i scurtăm suferinţa şi să-l mulgem fără false probleme de conştiinţă. Sunt convins că în curând se vor găsi şi aplica soluţii de îngrădire sau monetizare a accesului la informaţia din spaţiul virtual (să nu uităm totuşi că autoreglarea pieţei e constitutivă pentru liberalismul dominant în lumea vestică). Deocamdată, să profităm de hiatul care ne permite să ne bucurăm de belşugul nemaiîntâlnit al muzicii pe care o iubim. De grija marilor companii de discuri, cu voia dvs., o să plângem cu alt prilej.

Articol apărut în Dilema veche.