Arhive etichetă: Garana

Gărâna Jazz Fest 2015 // Cum a fost

Cea de-a nouăsprezecea ediție a Festivalului de jazz de la Gărâna s-a încheiat duminică, 12 iulie. Cu o Poiană a Lupului cosmetizată prin refacerea tradiționalelor bănci din lemn și turnarea pe jos a câtorva tone de pietriș, cu vreme bună și prieteni mulți (dar și invers), a fost una dintre cele mai surprinzătoare ediții din perspectiva așteptărilor mele muzicale. În plus, e posibil să fie prima la care nu sunt prezenți artiști nordici, ceea ce e destul de ciudat, având în vedere cât de bine a ieșit!

garana2Ziua 1

Prima trupă din festival: Nighthawks, cu un jazz-rock sănătos, din alte vremuri, o prezență de neuitat, având în vedere că e, probabil, singura trupă din lume care are în repertoriu o piesă numită Armătura Zalău, ocazie cu care am reîntâlnit prieteni muzicali vechi și celebri, cum ar fi David Gilmour, Chris Rea sau The Bangles. Trupa lui Enzo Favata, suflător aflat la a doua prezență la Gărâna, a oferit episodul cel mai jazz (îmi dau seama ce ciudat sună asta când vorbești despre un festival de jazz) de pe scena zilei de joi, cu puseuri free extrem de digerabile și gustate. A urmat Tigran Hamasyan și al său trio, care au rupt tot cu o combinație super îndrăzneață, dar perfect reușită, de jazz, post-rock, breakbeat și dumnezeu mai știe ce alte stiluri și influențe discret distilate, un show energic, repetitiv până la obsesie și greu ca un concert de metal. Diferit nu doar de ultimul său album, ci și de ultimul concert din România, a rămas în memoria multora drept cel mai reușit recital al prezentei ediții. A încheiat diafan și inspirat seara duo-ul de pianiști Sebastian Spanache / Teodor Pop, care i-au înlocuit în ultimele momente pe cubanezii trecuți în program, dar care, din motive organizatorice, au fost mutați, pe ultima sută de metri, în ziua a doua.

garana4Ziua 2 a fost cea mai lungă, lentă și mai puțin interesantă pentru mine. Au cântat Gonzalo Rubalcaba – Volcano Projekt, Arifa, Adam Bałdych / Paweł Kaczmarczy, Ralph Towner / Wolfgang Muthspiel și Vlatko Stefanovski Trio. Cu toate eforturile depuse, nicio trupă sau interpret n-au reușit să pătrundă cu adevărat în sufletul meu negru, îmbătrânit în rele. Așa că închei brusc cronica.

Ziua 3, sâmbătă, mai precis, a început cu minunatul Renaud Garcia-Fons, pe care-l știam nu doar grație activității lui solo, ci și de pe albumele unor Dhafer Yousef (pe care încă sper să-l văd măcar odată în Poiană) sau Nguyen Lê. Un periplu spectaculos la contabas solo prin mai multe stiluri ale secolului XX, demonstrație de abilitate, inteligență și versatilitate extremă. Spanache Trio, la același nivel cunoscut, și-au confirmat încă o dată locul de top în jazz-ul românesc. Biréli Lagrène. Jazz manouche direct în inimă. Ca pe album, ca la carte. Doar că acolo. Pentru noi. Fără alte comentarii, nota zece. Stanley Clarke, monumental, impresionant, mi se pare extraordinar că se înconjoară de muzicieni tineri și foarte tineri pe care-i lasă să se desfășoare în voie.

garana3Ziua 4

A început pentru mine cu Stefano Battaglia, artist cu mai multe albume scoase la ECM, prezență discretă și constantă, cu un toboșar extraordinar, atât muzical, cât și vizual. Combinația de aer, munte, și acel ceva inefabil specific locului și-a făcut treaba și, așa cum s-a întâmplat adesea, a insuflat și mai multă viață unor compoziții a căror forță n-o bănuisem acasă, în fața boxelor. Pe când credeam că s-a spus și s-a făcut totul, a urmat ultimul act al serii și al festivalului, care mi-a bulversat clasamentele și sentimentele, oferind o prestație absolut im-pe-ca-bi-lă. E vorba de The Hendrix Project, cu a lor solistă, Erika Stucky, care a dominat scena cum n-am mai văzut pe nimeni s-o facă, cu grație, umor și știință muzicală desăvârșite, ca să nu mai vorbim de faptul că a apărut pe scenă bătând toaca în coada unei lopeți de curățat zăpada. Cei patru au făcut din apariția și, da, performanța lor una de top 3 concerte Gărâna dintotdeauna. E al doilea proiect Hendrix de la Gărâna care mă lasă fără cuvinte, după cel al lui Nguyen Lê, din 2008.

În seara de duminică au cântat, la un moment dat, și Snarky Puppy.

garana1Miscelanea

Concerte preferate: Hendrix Project, Tigran Hamasyan, Stefano Battaglia, Stanley Clarke.

Zile cu ploaie: zero.

Pisici cocoțate, în timpul prezentării trupelor, pe scheletul metalic înalt de zece metri ce susține sistemul de lumini de deasupra scenei: una.

Număr de ediții consecutive la care am avut privilegiul să ajung: opt.

Mulțumim enorm eroilor implicați, ne vedem, desigur, la anul!

Căile jazz-ului

Din fericire pentru preţioasa-i comoditate, ascultătorul de jazz de la noi se vede pus în faţa a relativ puţine opţiuni când vine vorba de a-şi procura muzica preferată. Televiziunile aleg să nu se implice, o presă de specialitate nu avem; nici nu mai vorbesc de magazine de profil, cel puţin în provincie. Internetul e cel care, cu site-urile, forumurile şi blogurile dedicate, contribuie în mod decisiv la răspândirea informaţiei – şi a muzicii.

Ştim că jazz-ul e indisolubil legat de ideea de improvizaţie şi de interpretare live. Din acest punct de vedere, lucrurile se află încă într-un stadiu pe care doar uzând de bunăvoinţă îl putem numi modest. Dacă Bucureştiul a mai găzduit în ultima vreme câţiva muzicieni de valoare, în provincie e jale. Cu excepţia celor câţiva artişti români consacraţi (foarte stimabili altfel, dar deja obositori prin repetiţie) care efectuează cu oarecare regularitate turnee sau cântări prin ţară, ne aflăm în faţa unui vid. A unui vid dureros. Situaţia e cu atât mai frustrantă cu cât onorariile cerute de nume grele (şi de actualitate!) sunt derizorii, în comparaţie cu cele pe care le primesc trupe de mâna a doua şi a treia invitate cu diverse ocazii şi petreceri câmpeneşti. Mi-aş dori, normal, mai mult concerte. Dar nu consider că cineva „trebuie“ să se ocupe de asta pentru mine. Gustul majorităţii decide. Nu mă iluzionez în a bănui vreo conspiraţie împotriva „muzicii bune“, în măsura în care aceasta ar presupune intenţionalitate şi un proiect (îndeobşte malefic), fiind vorba de pur dezinteres. Din nefericire, rezistenţa perenă a clişeului ce priveşte jazz-ul ca pe un excelent decor sonor pentru mesele luate la restaurant sau idilele cinematografice romanţate acţionează ca ecran protector deopotrivă în faţa intruşilor şi a unor eventuali sponsori. În fond, de ce ar merge mai bine jazz-ul decât restul lucrurilor?

Excepţia notabilă se numeşte Festivalul Internaţional de Jazz de la Gărâna, organizat în creierii Munţilor Semenic de către timişoreanul Marius Giura, de treisprezece ani încoace, unul dintre cele mai importante festivaluri din sud-estul Europei. Toată floarea cea vestită a jazz-ului mondial s-a perindat pe scena din Poiana Lupului: doar în ultimii au cântat aici Jan Garbarek, John Abercrombie, Nils Petter Molväer, Victor Wooten, Mike Stern sau Nik Bärtsch. Fie lăudat! S-ar crede că într-un peisaj arid publicul nu va scăpa nici o ocazie de-a participa, uneori cu mici sacrificii de natură financiară, la cele câteva evenimente ale scenei de profil. Şi că blazarea firească a locuitorilor marilor capitale europene, vizaţi şi vizitaţi până la saturare de jazz-mani de toate calibrele, nu se va instala şi în mentalitatea compatrioţilor noştri. Dar realitatea ne contrazice. Un alt festival, pus mai recent la cale de către aceeaşi echipă, a eşuat lamentabil din lipsa sponsorilor – şi a publicului, înainte de a-şi putea asuma o minimă tradiţie. Acum patru ani, o formaţie admirabilă ca Tord Gustavsen Trio cânta în faţa unei săli aproape goale. La Timişoara! Care, vezi Doamne, mă-nţelegeţi… Anul trecut, deşi anunţat, festivalul pur şi simplu nu s-a mai ţinut.

În fine, decisivă e recomandarea altor împătimiţi, prieteni din viaţa reală sau virtuală, coroborată cu accesul imediat (întru rapida confirmare sau infirmare) la pagina de pe MySpace a respectivului artist, urmată de accesarea portalurilor ce permit descărcarea ultimului album – sau chiar a întregii discografii. Adică, pentru a folosi detestabilul termen folosit de autorităţi şi de cei implicaţi, pirateria. Acesta e circuitul deja clasic al muzicii în spaţiul virtual, pe care nu-ţi poţi permite să-l eviţi decât cu riscul asumat al izolării. Teoretic, într-o lume mai bună, el e urmat de cumpărarea materialului original. Practic, acesta e pur şi simplu prea scump pentru a ţi-l putea permite, asta dacă ai de unde. Suntem chiar încurajaţi de către diverşi binevoitori interesaţi să renunţăm ba la un anumit număr de sticle de bere, ba la nu ştiu câte pachete de ţigări, pentru a achiziţiona produsele originale sau a merge la un concert. Îmi doresc la fel ca oricine să deţin CD-uri şi DVD-uri originale. Însă ritmul în care devorăm azi nu doar muzica, ci produsele culturale în general, e dictat şi de abundenţa deconcertantă a ofertei de „bunuri“ culturale. Şi singura soluţie pe care-o întrevăd pare solicitarea unor substanţiale credite pentru nevoi personale (căci nevoia de muzică există – şi e devorantă). Instinctul de conservare şi grija faţă de soarta celor dragi ne obligă însă să ne limităm la circuitul clasic de care vorbeam.

Punct final: aşa-numita piraterie de pe Internet e deja pandemică şi structurală în universul economic şi simbolic al zilelor noastre, deci se pune acut întrebarea în ce măsură mai e blamabilă, când (mai) toată lumea o practică. Axioma potrivit căreia tehnica devansează teoria îşi găseşte aici cea mai recentă aplicare. Azi, albumele noi ajung adesea la public înainte de-a fi lansate oficial pe piaţă de către casele de discuri. Dezbaterea legată de aspectele morale inerente e în toi, şi, la fel ca în cazul majorităţii deciziilor luate de-a lungul unei vieţi, orice gest al nostru îi afectează pe ceilalţi. Deocamdată, Internetul geme de muzică bună – în speţă, albume şi concerte de jazz – aflată la un simplu click distanţă. Să-i scurtăm suferinţa şi să-l mulgem fără false probleme de conştiinţă. Sunt convins că în curând se vor găsi şi aplica soluţii de îngrădire sau monetizare a accesului la informaţia din spaţiul virtual (să nu uităm totuşi că autoreglarea pieţei e constitutivă pentru liberalismul dominant în lumea vestică). Deocamdată, să profităm de hiatul care ne permite să ne bucurăm de belşugul nemaiîntâlnit al muzicii pe care o iubim. De grija marilor companii de discuri, cu voia dvs., o să plângem cu alt prilej.

Articol apărut în Dilema veche.