Arhiva etichetelor: TIFF 2011

Trimisul nostru special @ TIFF 2011 [5] Câteva lucruri despre festival

Iniţial mă gândisem să scriu zece lucruri pe care nu le ştiam despre TIFF. Dar cum era să scriu despre ele dacă nu le ştiam? Aşa că voi scrie pur şi simplu despre şapte lucruri legate de TIFF care mi-au atras atenţia. Ei, de ce şapte. De ce zece?

  1. Decizia din anul acesta, nu tocmai gustată de cinefilii mai comozi, bătrâni, bolbavi şi obosiţi de a muta aproape jumătate dintre proiecţii într-o comună din apropierea Clujului.
  2. Producerea celui mai neînţeles clip de promovare a festivalului, pe care eu îl găsesc inspirat. Foarte multă lume continuă să creadă că este un clip despre fotbal.
  3. Faptul că încă mai aud că „ediţia de anul ăsta a fost foarte slabă” de la oameni care au văzut, poate, trei sau patru filme. Şi care oricum nu se pricep.
  4. Felul în care îi poţi recunoaşte pe cei prezenţi la primul, hai, poate al doilea film: sunt cei care încă râd la spotul festivalului.
  5. Faptul că, spre deosebire de viaţa reală, calupul de publicitate e inserat nu la mijlocul filmelor, ci la începutul lor.
  6. Ultimul, şi poate cel mai important: că după zece ani încă există şi funcţionează bine-mersi, parcă pentru a strica imaginea auto-depreciativă despre sine a românilor şi părerea ardelenilor adevăraţi despre bucureşteni. La mulţi ani, TIFF!

Trimisul nostru special @ TIFF 2011 [4] Principii de viaţă

Citez cu o totală dezinhibare din articolul pe care îl scriam anul trecut pe vremea asta despre Felicia, înainte de toate (regia: Răzvan Rădulescu, scenariul: Răzvan Rădulescu): „Momentul în care cineaştii români vor înţelege că veridicitatea şi umorul pot fi create sau extrase şi din altceva decât din colecţiile de stereotipii şi clişee verbale puse la grămadă în gura personajelor va constitui un uriaş pas înainte pentru cinematografia noastră. Cu condiţia, desigur, ca aceştia să găsească o soluţie dacă nu la fel de facilă, cel puţin la fel de valabilă.” Nu au găsit.

Dacă Portretul luptătorului la tinereţe lăsa parcă să se întrevadă un alt tip de cinema, Principii de viaţă al aceluiaşi Constantin Popescu (scenariul: Răzvan Rădulescu) nu face decât să adauge un new-entry pe lista consistentă a filmelor realizate după scenarii şi / sau cu dialoguri scrise de Răzvan Rădulescu. Şi nu spun asta într-un sens bun. Lucrurile sunt previzibile (după zece minute aşteptam deja inevitabila izbucnire dramatică şi cathartică), reţeta e evidentă, iar dialogurile mustesc de spiritualitatea şmecherească ce-ţi face cu ochiul tot la trei cuvinte. Răzvan Rădulescu cunoaşte prea bine care sunt ofurile spectatorului român şi mizează exclusiv pe ele. El ştie face publicul să râdă, ştie să-l gâdile acolo unde trebuie, nu prea dur, fără brutalităţi jignitoare care să zgârie epiderma groasă, dar altfel sensibilă a obrazului omului obişnuit  – nu vă lăsaţi păcăliţi de înjurăturile suculente: complicitatea publicului e asigurată şi totală). El cunoaşte ce-i trebuie privitorului pentru a se distra sau pentru a se întrista şi, ca la o apăsare de buton, provoacă identificarea acestuia, pe căi uneori piezişe, cu personajele de pe ecran. Această situaţie e speculată într-un mod pe care nu pot să-l numesc decât împrumutând un termen din politică, şi anume, populist. Publicul primeşte ce aşteaptă, la final nimeni nu e rănit şi toată lumea e mulţumită.

Vlad Ivanov îl interpretează pe Emilian Velicanu de-a lungul unei zile în care acesta trece prin întreaga gamă de sentimente posibile, puse în scenă parcă pentru a-i evidenţia disponibilitatea de a face faţă deopotrivă rolurilor de comedie şi dramă. E limpede că avem de-a face cu un actor cu potenţial, dar care nu şi-a găsit încă rolul principal pe care îl merită. În mare parte, el pare coborât din reclama la telefonie mobilă pe care mulţi o ştiu de la TV şi care chiar precede toate proiecţiile din festival. Jocul personajelor secundare – cel puţin fosta soţie a lui Velicanu şi soţul acesteia – este mult sub cel al lui Ivanov. Adolescentul „rebel” obsedat de tehnologie şi care, trecând pe lângă standul cu jocuri pentru computer din supermarket, vrea să cumpere unul e o ruşine pentru o generaţie care dispune de nenumărate site-uri de torrente şi de Internet cu o lăţime neruşinată de bandă. În sfârşit, finalul filmului, în care acelaşi Emilian Velicanu îi administrează fiului său recalcitrant o corecţie fizică de toată frumuseţea, e bucăţică ruptă din Moromeţii (cartea sau filmul – acum şi pe DVD).

Nu cred că Principii de viaţă este un film ratat. Pentru a fi astfel, el trebuia să-şi fi propus ceva şi să nu-şi fi atins obiectivul. Or filmul nu pare a-şi fi propus de la bun început prea multe. Ceea ce e cu totul altceva.

TIFF Pics

În fiecare zi a festivalului, la ora 17.00, cinefilii şi fanii festivalului sunt aşteptaţi la o întâlnire specială cu unul dintre invitaţii TIFF.

Luni, 6 iunie, Ioana Blaj & Paul Ipate – interpreţi ai serialului TV de mare succes Maximia şi protagonişti ai spectacolului Autobahn din cadrul TIFF!

Trimisul nostru special @ TIFF 2011 [3]

Primul film din competiţie, Proiectul fără titlu al lui Khartik Krishnan /  The Untitled Kartik Krishnan Project, e o work in progress despre o work in progress despre o work in progress cu un scenariu mai mult decât mobil şi care s-a modificat în funcţie de necesităţi pe măsura turnării.

Q&A cu Srinivas SunderrajanE un experiment foarte interesant care, fără a fi o capodoperă, dovedeşte cum se poate face un film cu 1.000 de dolari, lucrând în weekenduri, filmând cu o cameră închiriată şi editând materialul cu un laptop împrumutat, în amplasamente improvizate, cea mai mare parte a banilor fiind oricum folosită ca mită. Funcţionând şi drept comentariu critic la adresa corupţiei sistemului indian, filmul ne poartă pe un parcurs adesea non-linear plin de surprize şi întorsături, aşa cum numai cinemaul underground ţi-o permite. La Q&A-ul de după a fost prezent chiar scenaristul şi regizorul filmului, Srinivas Sunderrajan, care, beneficiind şi de avantajul faptului de-a fi un băieţel foarte simpatic, ne-a povestit despre avatarurile [sic!] prin care a trecut producţia. Printre altele, clădirea în care filmau s-a dărâmat inexplicabil, provocând evident modificarea scenariului; scenele de interior au fost trase în mare parte într-un local unde, mituind, chelnerii, echipa se strecura după ora închiderii pentru a lucra şi pe care trebuiau să-l părăsească în zori, pe uşa din spate, înainte de sosirea patronului; s-a filmat doar în weekenduri, deci orice cadru neizbutit trebuia să mai aştepte o săptămână pentru a fi refăcut.

Cuvintele din cărţi iau naştere din alte cuvinte, sunetul muzicii ia naştere din alte sunete – dar mişcările de pe o scenă din ce iau oare naştere? N-am aflat încă şi nu voi afla poate niciodată. Deocamdată, pentru mine lumea dansului este opacă. Nu îi cunosc gramatica; nu îi cunosc anatomia; nu îi cunosc, dacă doriţi, articulaţiile limbajului – căci şi dansul este, desigur, un limbaj printre altele –, modul în care doreşte să-şi iasă din sine şi să comunice. Am privit, aşadar, Pina (pentru mine, prima proiecţie 3D din viaţă) cu ochii profanului absolut, ghidându-mă după intuiţii vagi şi extrăgând din ele elemente recognoscibile, forme decelabile şi ecourile unor lucruri pe care le-am descoperit poate, cândva, în lumea închipuirilor personale. Din fericire, dincolo de toate şi de tot, rămâne şi aici, întotdeauna, un rest de semnificaţie oarbă ce se decantează în ceea ce obişnuim să numim frumuseţe: acea frumuseţe a limbii pe care nu o înţelegi, a sunetului pe care nu-l ştii cuprinde într-o formulă cunoscută sau a gestului pe care nu-l poţi descompune pe cale raţională, dar pe care le poţi pricepe într-un sens primitiv poate, bazic, dar în nici un caz mai puţin important.

Un amănunt anecdotic: a fost chiar interesant ca la un moment dat să vedem o dansatoare cu trăsături asiatice dansând după indicaţiile unei nemţoaice pe piesa Lume, lume interpretată de românca Maria Tănase.

Trimisul nostru special @ TIFF 2011 [1]

Am observat că, cel puţin în mediul online, una dintre cele mai folosite metode de eliminare a răspunderii / responsabilităţii pentru cele scrise în legătură, bunăoară, cu o carte sau un film e să afirmi (oare am detectat uneori şi un dram de neverosimilă mândrie mascată?) că nu eşti critic, ci un simplu cititor/privitor care-şi dă şi el cu părerea, deci că orice opinie emisă e scutită aprioric şi definitiv de judecata critică a celui care, citindu-ţi cronica, nu e de acord cu tine (laudele sunt, totuşi, bine primite). Ca un vajnic vizitator al locurilor comune de tot felul, nu mă pot abţine să nu folosesc şi eu această debilă scuză, nu pentru a a mă pune la adăpost de oareşce critici ce mi-ar putea viza opiniile, ci mai mult de amorul artei.

Asghar Farhadi – Nader și Simin, o despărțire (2011)

Există un citat din Wittgenstein care m-a pus serios cândva pe gânduri şi care sună astfel: „ei sunt, pentru a spune aşa, cu toţii răi şi cu toţii nevinovaţi.” Formularea aceasta ar putea sluji cu mare îndreptăţire drept moto celui mai recent film al lui Asghar Farhadi (Ursul de Aur 2011). Am o slăbiciune pentru dramele iscate în jurul unor chestiuni morale şi pentru acei rari artişti care le abordează într-o manieră nuanţată. Farhadi este un extraordinar creator de tensiune dramatică, a dovedit asta deja în Despre Elly (2009), iar acum foloseşte aceeaşi reţetă pentru a-şi adânci consideraţiile pe aceste teme. Pretextul de la care se porneşte este un incident violent care provoacă o nenorocire şi crează vrajbă între două familii iraniene. Vina pentru cele întâmplate pare un cartof fierbinte aruncat din mână în mână de cei implicaţi sau, pentru a păstra tematica folosită în campania de promovare a TIFF-ului, o minge aruncată de la unul la altul de către participanţi şi care îi pătează pe toţi cei la care ajunge. Perspectivismul lui Farhadi e reconfortant într-o lume a tuşelor groase, a albului şi negrului, a lipsei unei benefice ambiguităţi. Totul putea eşua foarte uşor în ilustrarea – a câta oară – a clasicei parabole a minciunii care, odată rostită, intră în lume rostogolindu-se şi umflându-se pe principiul bulgărelui de zăpadă.  Aici, rostirea adevărului, sau a ceea ce ar putea fi adevărul, nu face decât să încurce şi mai mult lucrurile. Ritmul în care „adevărurile” se succed dă imaginea unui mozaic problematic şi în perpetuă mişcare, finalul deschis pe care l-am anticipat şi la care am sperat nefăcând decât să întărească şi să confirme o viziune regizorală care mi s-a părut fermă şi subtilă. De nota 10 (zece).

Din motive de coolness şi underground, am sabotat festivitatea de deschidere din Piaţa Unirii şi am ales un film pe care Mihai Chirilov îl inclusese pe lista cu filme de neratat la TIFF 2011: Noir Venus / Venus neagră (regia: Abdellatif Kechiche). După o oră de la intrarea în cinema, am realizat şi motivul acestei recomandări: evitarea înghesuielii de la deschiderea oficială, cele două filme suprapunându-se ca interval orar. Astfel, directorul artistic al festivalului s-a asigurat că cel puţin o mică parte din curioşii cinefili va merge pe mâna lui şi va intra la fostul cinematograf Republica pentru a viziona această dramă istorică de 159 minute de un clişeism zdrobitor, pe alocuri jignitor pentru spectator. Incredibila poveste a unei hotentote din Cape Town care, pe la 1800, e prezentată într-un sordid freak-show şi purtată de-a lungul Europei de către stăpânul ei îi dă prilejul regizorului să pună în scenă situaţii în care personajele albe se dovedesc, programatic, a fi nişte ticăloşi manipulatori, avizi de bani şi perverşi, în timp ce singura ce dă dovadă de umanitate e chiar biata creatură abrutizată şi prezentată drept veriga lipsă dintre primate şi om. Povestea bunului sălbatic după un caz real. Highly not recommended!

Mâine revin cu fotografii.

TIFF 2011 @ Cluj-Napoca [0]

Vineri, 3 iunie, începe la Cluj-Napoca ediţia a zecea a TIFF. Pe durata celor zece zile de festival, corespondentul nostru special la faţa locului va transmite impresii, comentarii, gânduri mai mult sau mai puţin legate de acest spectacol, adesea fascinant, care se desfăşoară deopotrivă în sălile de cinema şi pe străzile sau în cluburile oraşului.

Printre momentele speciale se numără proiecţia 3D a ultimului film semnat Wim Wenders, Pina, şi două producţii maghiare, Womb al lui Benedek Fliegauf şi Calul din Torino regizat de Tarr Bela, dar şi concertul susţinut de Lucian Ban alături de Mat Maneri, Silent Strike şi Dan Băsu, proiect ce cuprinde piese inspirate din filmele lui Andrei Tarkovski.

În acest an, corespondentul nostru special voi fi eu.