Ziua a treia

în care s-au închis porţile

Anul acesta Florian Lungu a delectat distinsa audienţă cu bancuri bune şi proaspete. De mare efect a fost următorul: cică John Abercrombie e născut cu opt zile înaintea lui Bela Kamocsa – şi asta se cunoaşte. He, he, he.

Mişi Fărcaş Band e formaţia închegată de renumitul toboşar timişorean cu acelaşi nume stabilit, spre bine lui şi al muzicii sale, în Germania. A revenit în patrie pentru festival, aducându-i cu dânsul pe Paata Demur Ishvisi (pian) şi Christoph Victor Kaiser (bas). Plini de viaţă, abordând un stil cu numeroase incursiuni pe teritoriul latino, cei trei au fost o surpriză plăcută pentru cei prezenţi. N-a fost ceva nemaivăzut, însă profesionalismul de care au dat dovadă a fost reconfortant, iar  bucuria vizibilă de-a cânta împreună, în faţa  public, era molipsitoare. Am făcut mari eforturi pentru a opri dansatorul din mine să iasă printre rânduri şi să se dezlănţuie, punându-şi prietenii care-l însoţeau într-o postură delicată.

Pentru mine, revelaţia festivalului au fost basarabenii de la Trigon, care, m-au impresionat atât prin show-ul excepţional, cât şi prin măiestrie. E singura trupă la care am simţit nevoia să mă ridic în picioare (la Nik Bärtsch eram demult la  buza scenei), să aplaud frenetic şi să mă leagăn pe ritmuri populare prelucrate admirabil într-un etno-jazz de mare efect, fără scăpări stilistice şi de o virtuozitate certă. Diferenţa dintre ei şi alte trupe este că deşi  mulţi ştiu să cânte, cei din Trigon chiar o fac. Anatol Ştefăneţ – violă, Dorel Burlacu – pian, Gari Tverdohleb – tobe şi Sandu Arcuş la instrumente de suflat (sic!) au făcut un spectacol care va rămâne în memoria multora dintre cei aflaţi acolo. Jos pălăria! Şi jur că în timpul ultimului bis l-am zărit zâmbind încântat pe Eivind. Ei, care Eivind…!

Ştiu, e un clişeu să spui că despre cel mai bun concert e imposibil să scrii, fiind prea implicat, emoţionat, luat de val ş.a.m.d. Ştiu, şi totuşi o fac. E al doilea concert Nils Petter Molvaer la care asist – şi cel mai bun. La Timişoara, în 2007, ceva a fost în neregulă, din câte mi-am dat seama, experienţa de atunci lăsându-mă cam nelămurit. Acum a fost de vis. Desăvârşirea sunetelor imperfecte produse de trompeta acestui individ fascinant şi frământat, care ştie ca nimeni altul să-şi pună în slujbă tehnologia modernă, mă uimeşte de fiecare dată.  Cele mai multe piese au fost de pe Hamada, ultimul album de studio: grele, apăsătoare. Frumoase. Pot să spun doar că sunetul (mal)tratat în felurite maniere, care îi e atât de specific, a reuşit să creeze pentru unii dintre noi starea aceea specială la care misticii încearcă dintotdeauna să ajungă. Eivind Aarset şi toboşarul Audun Kleive vin şi ei din altă lume, din alt film, la care dacă îţi place, asişti, iar dacă nu, priveşti siderat de pe margine încercând să pricepi de ce le-o fi plăcând altora.

După periplul sumbru în lumea subpământeană creată de Molvaer şi Aarset, a urmat  Ulrich Drechsler, care, alături de Jojo Lackner – bas, Joerg Mikula – tobe şi Zuzee – platane, a încheiat într-o manieră optimistă seara şi festivalul. Eficient, dansant şi antrenant. Am plecat pe la jumătatea recitalului: era deja prea mult pentru o singură seară. După Molvaer chiar n-are rost să asculţi altă muzică. Procesul de digerare poate fi grav pus în pericol şi e păcat.

Top personal concerte, în ordine descrescătoare: Nik Bärtsch’ Ronin, Nils Petter Molvaer, Trigon. N-am văzut Helge Lien, deci…

La întoarcere, am făcut un ocol pentru a vizita Sarmisegetuza Regia, tezaurul dacic înălţător aflat la 1.200 metri altitudine. Dacă familia noastră va dori vreodată să se joace de-a dacii şi romanii sau să facă vreun sacrificiu uman, acum ştim amplasamentul perfect. Locul e frumos şi predispune chiar la reverii. Cu ochii larg deschişi ai minţii am zărit parcă spectrul lui Dan Puric – el însuşi „un tezaur la românilor… dar şi al altor popoare, deoarece aparţine patrimoniului întregii umanităţii” (cf. paginii Facebook dedicate) – peripatetizând printre pietroaie de-o inestimabilă valoare spirituală şi recitându-le discipolilor pilde din înţelepciunea dacică clasică.

Cu această imagine am încheiat eu periplul jazz-istic de anul acesta – pe ea v-o dăruiesc acum, la final.

Ziua a doua

În care s-au deschis cerurile

Ştiu că pentru mulţi jazz-ul înseamnă să stai la o masă şi să discuţi în timp ce ţi se cântă discret şi îndatoritor la trompetă. Şi e OK, atâta vreme cât cei ce cred asta se ţin departe de festivaluri şi nu se dedau la comportamente deplasate şi absurde pentru noi, restul (cei buni, adică, adevăraţii iubitori de muzică), cum ar fi: întorsul cu spatele la scenă şi vorbit într-una; dat drumul la hoarda de copii preşcolari şi urlători prin faţa scenei – cu precădere în momentele cu adânc simţământ liric; comentatul off-topic non-stop. Pe de altă parte,  ar trebui ca în antologia întocmită de Academia Caţavencu să includem şi boemul de concert. În genul celui aşezat în spatele meu şi care îşi etala cunoştinţele muzicale, în aşteptarea momentelor care să-i gâdile în mod plăcut urechea: „Abercrombie e tare de tot, frate, a cântat cu toţi cei mari„. Sau al altuia, burtos, transpirat şi cu aparat foto, care-i recomanda aceluiaşi muzician să-şi rezolve problemele de sunet – chitara nu suna bine.

În deschidere au vorbit literaţi de vază de la Timişoara şi Bucureşti, care ne-au îmboldit să cumpărăm cărţi. Ne-am ţinut dârzi pe poziţii, preferând să investim în muzică şi în produse cu grade etilice.

S-a început cu Platonic Band, cu Berti Barbera ca front-man, însă avându-l în centru pe chitaristul Nicu Patoi. Nu e chiar un super grup, aşa cum anunţă textul din broşură, şi la a cărui redactare a contribuit chiar beneficiarul B. B., care a început prin a se declara încântat că a scăpat de Bucureşti. Oare asta să fi simţit şi când a scăpat de Suceava pentru Bucureşti? În fine. Nu-i vorbă, Nicu Patoi, Răzvan Lupu – tobe, Adrian Ciuplea – bas şi, cu voia dumneavoastră, Berti Barbera – percuţie şi voce, sunt muzicieni serioşi, cu experienţă şi ştiu să cânte. Chestia e că avem de-a face cu o trupă croită după modelul guitar hero, iar eu n-am gustat niciodată stilul. Vorba Marianei, e muzică de generic. Punctul culminant a fost cel de la finalul show-lui, când Nicu Patoi a fost numit de către acelaşi Barbera „chitaristul prin excelenţă” – asta în seara în care urma să cânte John Abercrombie, şi cu o seară înainte de prestaţia lui Eivind Aarset. Din păcate, nu părea ironic; sau era ironic, dar la adresa lui Patoi, denotând o profundă lipsă de colegialitate. Naaaa, nu era ironic.

Intenţia organizatorilor de-a promova trupe locale s-a soldat şi cu oareşce scăpări. Bega Blues Band, chiar dacă simpatici, n-au fost tocmai cea mai bună alegere pentru scena unui festival internaţional, având în plus un playlist lung cât…, ei bine, mult prea lung. Chitaristul şi vocalistul Bela Kamocsa, ajutat de Johnny Bota la bas, Lică Dolga la tobe, Lucian Nagy – sax şi Maria Chioran voce (ultimii doi recuperaţi din Jazz de necaz) au cântat standarde (adică succesuri internaţionale), anunţate frumos înaintea recitalului, ca să ştim la ce să ne aşteptăm. Kamocsa, cert lucru, nu va scăpa în vecii vecilor pururi amin de eticheta de „fost basist  al legendarei trupe rock Phoenix”, dar de data aceasta lumea aştepta legendele internaţionale, nu pe cele locale.

Mă refer aici la John Abercrombie, care a cântat şi s-a comportat impecabil. Un concert pe care, recunosc, l-aş fi preferat în sală, în condiţii audio mai bune şi fără interferenţe de tot soiul. Odată cu vârsta şi experienţa acumulată, Abercrombie şi-a rafinat stilul într-o manieră care refuză compromisul, climaxul facil, preferând construcţia organică ce se hrăneşte din sine, iarăşi şi iarăşi, parcă jucându-se, dar niciodată într-un fel lipsit de seriozitate. El nu cântă pentru a satisface nevoile şi aşteptările imediate ale mulţimii. N-are nevoie de asta. Cred că acesta e şi motivul pentru care este un mare muzician. Nu e o muzică facilă, căci e discretă, existând chiar marele pericol de-a părea plictisitoare.  La un asemenea concert nu te agiţi şi nu-ţi pierzi controlul. Nimeni nu va pleca acasă fredonându-i piesele: asta e clar. E foarte posibil însă să pleci mai plin, mai viu, mai luminos. Ce să mai vorbim.

Momentul serii a fost din păcate unul politic. Cunoaşteţi probabil episodul cu Elena Udrea, care a fost copios huiduită de către majoritatea spectatorilor taman în mijlocul concertului John Abercrombie. Corul de vociferări l-a amuţit pe maestrul cuprins de spaima de-a nu fi linşat de către gloată, el neînţelegând iniţial reacţia de respingere a celor care tocmai îl aplaudaseră cu sârg. După ce i s-a şoptit la ureche pricina, s-a luminat la faţă şi a spus: We will play no matter what the fuck happens, semn că limbajul politicii e internaţional. Simpatic foc. Sper să nu se fi supărat, căci, în fond, el e sigurul care a avut de pierdut, respectiva doamnă cunoscând, sunt sigur, părerea populaţiei despre ea. I-aş fi huiduit mai degrabă pe ziariştii care-şi făceau loc în mulţime cu bliţurile căutând ca de obicei scandal.

Furtuna teribilă care s-a dezlănţuit în noapte ne-a alungat pe la case înaintea recitalului Helge Lien Trio. Am plecat plouaţi şi cu coada între picioare în timp ce membrii trupei fumau în draci şi încropeau o horă pe scenă. Asta doar pentru a auzi că respectivii au cântat totuşi la o oră foarte târzie, oferind un concert excepţional, nemaivăzut şi nemaiauzit. Ce oameni. Eu continui să sper că cei rămaşi au vrut doar să compenseze orele petrecute în ploaie şi să ne facă geloşi pe noi, cei fugiţi din calea urgiei, inventând povestea asta puţin plauzibilă. Eu aşa aş fi făcut în locul lor.

Aceasta a fost ziua a doua.

în care zeii au cântat

Gărâna, România, în perioada 17-19 iulie. Unul dintre cele mai importante festivaluri din colţişorul nostru frumos de Evropă. Anul ăsta ne-am îmburghezit teribil şi am preferat pensiunea cortului. Şi bine am făcut, căci ne-am putut concentra mai cu spor asupra muzicii, care, din punctul meu subiectiv de vedere, a meritat poate mai  mult ca oricând. A treisprezecea ediţie a festivalului a fost, spun eu, cea mai reuşită dintre toate, şi organizatoric şi ca selecţie a muzicienilor. Ca de obicei, artiştii asociaţi casei de discuri ECM au rupt tot ce-au prins. Lor, laudă eternă. În plus, tarabele cu mici, cârnaţi, frigărui, ciorbe, gulaşuri etcaetera au fost mutate mai în spate, după cum s-a promis. Iar ca să ajung la toaletă, n-a mai fost nevoie să calc peste… hm, hai să spunem cadavre. Marius Giura, respect. Din nou. You’re the man.

Acestea fiind spuse, concertele de vineri au început cu o întârziere de vreo trei ore mari şi late. Prima trupă care ne-a încântat, Andrei Jagodzinski Trio, este un trio – de unde şi numele. Felul lor de-a face jazz constă în a împrumuta celebre teme chopiniene şi a le dezvolta într-o manieră proprie. Foarte frumos, nu zic, şi defel provocatori, excelenţi pentru a deschide ostilităţile. Andrzel Jagodzinski – pian, Adam Ciegelski – contrabas şi Czeslaw Bartkowski – tobe sunt nişte muzicieni respectabili care au jucat rolul ingrat al primei trupe. Mie mi-au plăcut.

Jazz de necaz, adică Lucian Nagy – saxofon, Tavi Scurtu – tobe, Sebastian Spanache – pian, Victor Miclăus – bas şi Maria Chiorean – voce, prima trupă românească programată, deşi s-au prezentat foarte bine, au continuat prin a nu aduce nimic cu adevărat interesant. E şi greu să faci asta când te afli pe scena pe care au cântat (sau urmează să) cei de la care ai deprins, poate, primele abilităţi muzicale. Încercând din răsputeri să nu fiu rău, îmi vine greu să nu cârcotesc niţel la adresa trupelor româneşti, fie şi pentru că termenul de comparaţie e prea puternic. Iar uneori, cei care chiar închideau seara păreau mult mai puţin infatuaţi, mult mai normali.

Terje Rypdal, care merită venerat ca un zeu ce este, e un chitarist norvegian de legendă (nordică), desprins parcă din filmele lui Aki Kaurismaki. A purtat un tricou albastru urât, a folosit un Fender albastru urât, dar a cântat magnific. Înainte de concert, am discutat cu toboşarul care l-a însoţit, Paolo Vinaccia (un uriaş la propriu şi la figurat), italian de origine, dar stabilit în Norvegia în tinereţe. Se plictisea groaznic la o masă destinată VIP-urilor în timp ce restul trupelor îşi făcea soundcheck-ul. S-a dovedit extrem de amabil; mi-a dat un autograf şi mail-ul lui, să-i trimit poze. M-a avertizat că programul va diferi de cel cântat acum doi ani la Timişoara alături de Arild Andersen, în sensul că va fi mai rock’n’roll. Şi chiar a fost. Jazz-ul s-a combinat cu rock-ul, dar nu într-un fusion prăfuit, cum preferă să facă unii (nu dau nume), ci într-o combinaţie întunecată precum noaptea polară. Basistul Frank Hovland s-a descurcat şi dânsul de minune, intergrându-se perfect, dar nelăsând loc de interpretare cu privire la cine sunt vedetele serii.

Şi a venit momentul mult aşteptat. M-aş putea lăuda că am aproape toate albumele lui şi că le ascult maniacal, dar n-o s-o fac, căci nu îmi stă-n fire să mă laud. Vorbesc desigur despre Nik Bärtsch, muzicianul pentru care m-aş fi dus la capătul lumii dacă n-ar fi venit el  în România împreună cu Kaspar Rast – tobe, Bjorn Meyer – bas, Andi Pupato – percuţie şi, ei da, cu Sha la instrumente de suflat. Trupa e cunoscută în special pentru formulele ritmice complexe şi ingenioase, ei declarând că practică un minimalism zen-funk; dar acestea sunt simple vorbe. În plus, minimalismul e, din punctul meu de vedere, mai mult o metodă decât un stil. A fost impecabil; experienţa totală pe care trebuie s-o trăieşti ca s-o crezi. Au intrat pe scenă pe la ora două noaptea, când ne venea să ne tragem câte un glonţ în cap de oboseală. Fatalitate! O pană de curent ştersese setările, care au trebuit refăcute pe fugă. Având un avion de prins şi apărând în faţa unui public foarte puţin dispus la compromis, au cântat cu un entuziasm molipsitor care i-a transformat din potenţiali outsideri în preferaţi ai publicului. Mă temusem puţin de reacţia auditoriului: însă tot ce părea abstract pe disc a prins viaţă pe scenă. În plus, n-ai şansa de-a vedea în fiecare zi (ori noapte) instrumentul numit clarinet contrabas, care e un monstru cu înălţimea de doi metri. Ceva de speriat. Un exemplu în plus în sprijinul teoriei că jazz-ul zilelor noastre e mai îndatorat muzicii culte contemporane şi lui Bach decât jazz-ului american clasic şi lui Louis Armstrong. Încă ceva. E prima oară când văd o trupă aplaudată frenetic la soundcheck. Asta spune multe.  Chiar mult mai multe.

Mai am un singur dor: concertul Opeth, desfăşurat în aceeaşi seară la Sibiu. Sorry, guys. See you next time.

Aceasta  fost ziua întâi.