Ştiu că v-am obişnuit cu recenziile stufoase, savante, împănate cu note de subsol care depăşesc adesea, ca întindere sau extindere, textul propriu-zis al recomandărilor pe care obişnuiesc să le fac săptămânal şi nu intenţionez să abdic cu totul de la acest benign şi nu în totalitate obositor obicei de curând dobândit; dar simt că romanul pe care doresc să vi-l recomand de data aceasta, aparţinând unui tânăr şi titrat scriitor american pe nume Jonathan Franzen, de care sunt aproape convins că, dacă nu aţi aflat încă, vă veţi preface a-l cunoaşte, măcar din auzite, a fost deja suficient discutat şi abordat pe tot soiul de bloguri şi site-uri mai mult sau mai puţin literare, mai mult sau mai puţin valoroase, pentru a avea nevoie (din nou!) de o prezentare amănunţită. Aşa că n-o să insist, amintind doar că pe mine m-a amuzat teribil următoarea fază: fiul lui Gary, unul dintre personajele principale, doreşte, îmbrăţişând un nou hobby, să monteze un sistem de supraveghere video în bucătărie. Dar în bucătărie sunt păstrate sticlele de băutură. Gary nu e atât de inconştient încât să ofere dovezi incontestabile ale faptului că obişnuieşte adesea să se furişeze pentru a mai trage câte o duşcă. În consecinţă? Copilul e refuzat.