Continuăm seria de texte scrise de Ana Alfianu despre filmele lui Stanley Kubrick. Enjoy!

când am văzut prima dată filmul ăsta, m-a dezamăgit oarecum. azi s-a întâmplat acelaşi lucru. e doar un alt film comercial bine realizat, după reţetă sigură. se ia un cuplu tânăr, prosper şi frumos din new york, ducând o viaţă aparent perfectă, se presară puţină tensiune sexuală, nişte ispite din vis sau din viaţa reală, nişte frustrări şi nişte dubii, se adaugă o petrecere misterioasă şi ultra-secretă, mustind de orgii, de femei goale şi de măşti monstruoase, penumbră, mister, sex, ameninţări cu moartea, apoi se mai pun cu linguriţa câteva cugetări psihologice, o crimă care poate nu e crimă, o fetiţă pe care tatăl o pune să se prostitueze, linia sinuoasă a trupului lui nicole kidman, zâmbetul şi bicepşii lui cruise, (pentru cine gustă aşa ceva, not me…) et voilà! gata succesul. o construcţie puţin prea barocă şi prea facilă. iar concluzia filmului, (sau ce se vrea a fi concluzia filmului), este că ce-i vis nu-i doar vis şi ce-i real nu-i doar realitate. really? i had no idea. şi că „da, te iubesc, ne iubim, ce frumos, poate chiar pentru totdeauna, nu, nu zi „totdeauna”, mă sperie cuvântul ăsta, hai acasă and let’s fuck”. eh, am forţat puţin nota, dar cam în perimetrul acesta se înscrie, după părerea mea, filmul. e slab faţă de alte filme ale lui kubrick. mă rog, au fost şi elemente care mi-au plăcut, dar puţine. am regăsit pe ici-pe-colo ceva din mişcarea camerei de filmat, dar totuşi mai ştearsă, nu destul de reliefată şi parte integrantă a filmului, cum era de exemplu, atât de evident, în portocala mecanică sau în 2001. simţeam din când în când că mă aflu în lupul de stepă, în teatrul magic al lui hesse, („entrance not for everybody”, „price of admittance – your mind”) în încăperile acelea dezvăluind lumi surprinzătoare şi înebunitoare, dar imaginea aceasta şi atmosfera halucinantă dispăreau repede în faţa misterului prea comun şi accesibil al filmului. am mai spus cândva că îmi place să fiu minţită, dar cu maaare subtilitate şi rafinament. don’t insult my imagination. bun. ca să desfiinţez cu totul filmul, am să mai adaug că nu mi-a plăcut cum au jucat nici cruise, nici kidman, cu unele foarte mici şi aproape nesemnificative excepţii. dacă mă gândesc bine, de fapt… ce mi-a plăcut la filmul ăsta? câteva detalii, de tot felul: o mască, un trup gol de femeie, ochii lui leelee sobieski, jocul potolit şi credibil al lui sydney pollack, umpic de scenografie, muzica. îmi pare rău de filmul ăsta, dar nimeni nu poate fi genial 24/7. una peste alta, ca să închei ciclul kubrick: un regizor extrem de creativ, variat, mi-a plăcut, buh bye!

Continuăm seria de texte scrise de Ana Alfianu despre filmele lui Stanley Kubrick. Enjoy!

era să uit să scriu despre filmul ăsta. în ultima vreme viaţa mea a urmat un parcurs nebunesc, de carusel frenetic şi extrem de luminos. am pus deoparte orice carte orice film orice schiţă a vreunui gând orice idee creativă orice interes intelectual, şi am lăsat femeia-copil să trăiască umpic mai mult outside of herself. şi a fost incredibil de bine. nu explic, nu detaliez, n-are sens.

aşa că ceea ce voi spune acum despre the shining o să fie o amintire vagă şi neclară, declanşată mai mult de simţul datoriei de a continua seria kubrick’s movies decât din dorinţa reală de a scrie. sorry. se mai întâmplă. aşaaa… trebuie să recunosc că de frică, ultima jumătate de oră a filmului am văzut-o cu sonorul la minim şi cu degetele răsfirate peste ochi. nu prea am inimă tare. şi jack nicholson ştie să bage spaima-n om. bun. aşadar. un scriitor (fost) alcoolic, aflat într-un impas creativ, se retrage alături de soţia şi fiul său la un hotel izolat din munţi, pe durata iernii, ca îngrijitor. până aici totul e bine. însă intervin două probleme: danny, fiul lui jack, are ESP şi stabileşte foarte rapid legături cu fantomele din hotel, iar jack, scriitorul, începe să sufere de „cabin fever”, un sindrom al izolării, care grefat pe incapacitatea de a scrie, îl transformă într-un monstru on the edge. all work and no play makes jack a dull boy. de aici încolo o să vedeţi voi. nu pot să zic că m-a impresionat foarte tare filmul. mi-a fost frică, da, dar cine mă cunoaşte ştie că mă sperii usor. mi-a plăcut mult imaginea, acolo l-am regăsit pe kubrick cel mai bine. suprarealismul acela amestecat cu ceva de pop art şi de încă ceva, nu ştiu sigur ce. mi-a mai plăcut labirintul, cu tot ce semnifică el. dar cui nu-i plac labirinturile? apoi ar fi dedesubturile psihologice, în viziunea puţin şuie şi puţin distorsionată caracteristică lui kubrick. (necitind romanul lui stephen king, după care a lucrat kubrick, nu-mi pot da seama de unde s-a plecat şi unde s-a ajuns).

Continuăm seria de texte scrise de Ana Alfianu despre filmele lui Stanley Kubrick. Enjoy!

să (re)văd filmul ăsta a fost ca şi cum aş fi ascultat shine on you crazy diamond pe repeat, în timp ce-aş fi plutit cu naturaleţe printre stele. separat de orice fir narativ şi de orice consideraţii profunde asupra naturii umane, a celei robotice, a evoluţiei şi a infinitului. juuust me and the music and the space. no more words.

Continuăm seria de texte scrise de Ana Alfianu despre filmele lui Stanley Kubrick. Enjoy!

„gentlemen. you can’t fight in here. this is the War Room!”

o satiră politică şi o comedie neagră despre războiul rece. un general american dezechilibrat, frustrat sexual şi belicos ordonă cu de la sine putere un atac nuclear împotriva URSS, convins fiind de existenţa unei conspiraţii comuniste împotriva americanilor. pe parcursul întregului film, diverşi politicieni, începând cu preşedintele USA, continuând cu generalii şi consilierii săi strategici şi sfârşind cu prim-ministrul rus, încearcă să anuleze sau măcar să aplaneze conflictul, într-un joc ridicol şi parodic al diplomaţiei şi al ameninţărilor reciproce. miza este însăşi soarta omenirii, deoarece odată atacate obiectivele militare sovietice, s-ar pune în mişcare the doomsday machine, un mecanism de anihilare a vieţii de pe terra, programat de către URSS să se declanşeze în cazul unui atac nuclear. cu alte cuvinte, dacă murim noi, să moară şi capra vecinului, cu vecin cu tot. nu vă stric finalul. oricum nu el este esenţial, ci parcursul plin de umor al filmului, un umor cu surse multiple, de la situaţia în sine şi felul în care politicienii înţeleg să-i facă faţă, până la parodieri ale tipologiei militarului şi politicianului, de la replici stupide rostite cu mare emfază, până la jocuri de cuvinte construite pe numele personajelor, (jack d. ripper, merkin muffley, bat guano, alexei de sadesky, dr. Strangelove etc.). peter sellers e genial, joacă trei roluri distincte şi le joacă nemaipomenit. george c. scott mi-a plăcut şi el tare mult. un film bun şi bine făcut.

Inaugurăm astăzi o serie de texte scrise de Ana Alfianu despre filmele lui Stanley Kubrick. Enjoy!

niciuna dintre cele două ecranizări ale romanului lui nabokov, cea a lui kubrick din 1962 şi cea a lui adrian lyne din 1997, nu m-a mulţumit pe deplin. nu am regăsit în filme acel ceva specific cărţii, acel element anume care te face să te-nfiori de plăcere vinovată, de savoare şi de o foarte (foarte) vagă revoltă. oricât de fidel urmăreşte kubrick traseul romanului (având ca avantaj considerabil faptul ca nabokov semnează scenariul filmului), nu am simţit decât frânturi şi crâmpeie slabe din atmosfera tensionată şi plină de tremor a cărţii, din amestecul gustos şi cremos de contraste, de pofte carnale şi poezie, de senzualitate aparent perversă şi de tandră umilire, de perseverenţă, remuşcare, obsesie, angoasă, candoare, mediocritate şi multe multe alte ingrediente presărate de genialul nabokov de-a lungul cărţii. şi mai ales, mai ales, nu am găsit o lolită veritabilă în cele două filme. deşi amândouă au jucat foarte bine şi au înţeles ambiguitatea personajului, dacă pot să zic aşa, nici sue lyon şi nici dominique swain nu sunt nimfete, ci adolescente înăltuţe şi aproape formate ca femei (lyon cu tunsoare şi cu rochii de femeie în toată firea, swain mai ales mă ducea cu gândul la o elevă sportivă şi ciolănoasă, cu membre prelungi şi foarte fumoase, dar în nici un caz de copil de 12 ani). lolita lui nabokov e micuţă, e fragilă trupeşte, e îmbobocită, e slăbuţă, e copil cu ochi de femeie, e simina din domnişoara christina a lui eliade, e umpic diabolică, umpic naivă, neprelucrată, drăgălaşă şi vag vulgară, e într-un cuvânt nimfetă adevărată, sufleteşte, dar şi trupeşte, şi exact în asta se găsesc toată fascinaţia şi sentimentele contradictorii trezite la lectura cărţii. exact asta îl înnebunea şi-l excita şi-l întărâta pe humbert, pe plan emoţional şi carnal. dacă ar fi întâlnit-o pe stradă pe dominique swain, ar fi considerat-o trecută şi imensă. nu intru în detalii, o să credeţi că sunt o perversă şi n-o să greşiţi prea mult, hahaaaa.

ştiu că sunt exagerat de pretenţioasă şi mai ales ştiu că nu am respectat titlul postării, pentru că am amestecat două filme şi o carte în proporţii nedrepte, însă aşa mă joc eu, cam neatent şi cam haotic, dar am să încerc să repar spre final rezultatele deraierii mele intenţionate. pe foarte scurt despre alte aspecte ale filmului lui kubrick: bine construit, frumos şi atent filmat (alb-negru), actori foarte buni, (peter sellers în rolul lui clare quilty e absolut genial, sue lyon la fel, james mason puţin cam anost dar în general ok), o ecranizare cuminte care nu m-a afectat în mod special. cred ca am să revăd cât de curând 2001 a space odyssey, pour mon coeur…:)