Produs anul trecut, dar păstrat la rece până în acest ianuarie, Perpetual Motion a fost pentru mine primul indiciu că 2011 ar putea fi un an remarcabil pentru jazz (prezicere de atunci împlinită). Maintenent, îmi alunecă ușor din preferințe, în umbra unor albume mult mai excentrice [cum ar fi], dar ceva îmi spune că poate rămâne altminteri un album pe gustul multora. Saxofonistul Donny McCaslin ar trebui să fie cunoscut din cvintetul lui Dave Douglas sau alături de Gil Evans, Uri Caine ori David Binney (ultimii doi cu câte un ”cameo” aici). În plus, voluptatea dominantă de pe album pare-mi-se că se potrivește cu șlagărele electrice ale lui Mike Stern.

Poate fi hazardat a insinua că albumul este tradițional, cum am făcut-o mai devreme; major minor sau minor major, Perpetual Motion este pe cât de plin de vitalitate și incitant poate fi (un) nu-jazz. Smălțate: capricii funk, note înalte sau înfocate ce lunecă înspre soul, încărcături ambientale sau electri-electro (detenta primei piese, ”Five Hands Down”, marca Elephant9, ecouri stranii sau replici distorsionate pe parcurs) și o mică doză primejdioasă de ”aromatic”.

O primă jumătate grozavă devine și mai grozavă atunci când McCaslin (sau tot ansamblul!) se exprimă mai anecdotic, cu frânturi de melodii sau teme care nu pot fi deslușite de la început (”Claire”, ”Energy Generation”). La fel, îmi place atunci când Adam Benjamin vine doar cu vapori ușori de fusion – deși până la urmă socotește și calibrul strident, șovăitor de Fender. În ”Firefly”, saxofonul preia cu egală sensibilitate reflexiile chitarei (deprinse de la Abercrombie), succedate de o infuzie electronică la fel de insolubilă și ușor caustică. Când Caine încheie cu o baladă solo (cu mici imitații de Corea sau Hancock), dezlegată de tot ce a fost înainte, te străbate dintr-o dată sentimentul că și restul pieselor ar fi fost de moment, zeloase sau, mai rar, absorbite.