Îmi imaginez că oricine cuprins de sensibilitate, de nu și complinitor de entuziast sau meloman, a plecat aseară de la Ateneu, chiar și fiind numai prima seară din cele trei ”midnight delights” la rând în compania Orchestre de Chambre de Lausanne, foarte inspirat, însuflețire dăinuindu-i mai mult, părăsindu-l mai agale (eu, în plus, mă rog și pentru un alt fel de inspirație, acum când mă solicit înspre ore tot mai târzii ale nopții, creionând aceste texte, dar asta e altă treabă). Desigur, trebuie admisă și partea de gală în toate ceste, cu rafinamentul ”suiss-romand” al muzicii impur preluat de toți veniți să-și exerseze cât mai stilat valma pe unica poartă apertă a Ateneului, pregătiți cu replici savuroase de bârfă culturală și avizi savurării unui pahar de vin alb de-a lungul audiției.

Altminteri, am surprins armonie în aproape toate. Îmi vine să o zic într-un mod cu totul nostim. Până și muzica de apel suna mai afabil, fără izul de convocare. Pe scenă, pe pupitrul prim-violoncelistului, partitură deschisă la prima pagină, într-un bronz de veche ediție Breitkopf & Härtel, parcă asortându-se cu bun gust la tot restul de decor.

Iar în ce privește concertele Orch. de Lausanne, chiar de acum doi ani mi-am dat iute seama cum nu presupune vreo copleșeală de simțuri, nici vreo pedanterie clasicistă. Cel mai puternic și genuin sentiment posibil este cel de feblețe. Dacă nu am ajuns să ne însușim și să ne mândrim cu prezența (deja o a patra binecuvântată ocazie) acestui mult-prețuit colectiv, mă gândesc că suntem foarte aproape. Probabil că sentimentul e reciproc, odată păstrat acest legământ, sub vraja de weekend muzical deplin (deși nu vă bazați pe cunoștințele mele ce mi se trag doar de pe la britanici sau alte festivaluri prinse pe Mezzo când sugerez o oarecare unicitate programului, chiar și pentru repertoriul Orch. de Lausanne). Aproape că nu mai e nimic de tăgăduit în privința lor, cu niciun moment de reticență în ovațiile dăruite. Atât de fermecător a devenit.

Ajunși aici, îngăduiți-mi, până la urmă, un dubiu zămislit inițial; în ce mă privește, temerea de a mă poticni în lipsa mea de afinitate pentru Schumann (dusă, cel puțin, rareori dincolo de a-i lăuda înrâurirea de tonuri și perseverentele sentimentalizări din miniaturile pentru pian); de partea unui clasicist perfecționat precum Christian Zacharias, cu Orch. de Lausanne scumpărând de la asemenea grație, sentimentul că, odată epuizate seri(i)le Mozart, Beethoven și Haydn din precedentele ediții, un program Schumann (defel o desfacere aspră din sfera clasică, dar chiar și așa o îndeajuns de diferită măiestrire), va reține, pe parcurs, variabile tatonări.

La toate astea, primele măsuri din Allegro și Introducere aproape că mi-au dat peste nas, cu cele mai potrivite efecte care să mă seducă. Efemeride sub formă de pizzicato la corzi, iar la clape, note pansive, aparent scufundate în pedală, făcându-mă să-mi doresc să fi fost, în sine, o miniatură rară, o perlă preludică. Dar, pentru un Schumann, a fost parcă de neconceput să nu se adâncească și îngreuneze totul. Până și ornamentele cristaline, nearticulate executate de Zacharias la început (și le-a permis și i-au reușit și mai târziu) au devenit motiv de alean, odată ce partitura sa îngreunată de virtuozitate, împreună cu striurile lungi ținute de violonisii nu demult pițicari, alungau din minte toate tușeurile ponderate de dinainte.

Urmând pe scenă, violoncelistul brazilian Antonio Meneses a ținut să argumenteze o prestație solistică și mai palpabilă, debutând într-o manieră contradictorie, foarte sobru și totuși smucind toate acutele ardente, scrâșnitoare; însă la final, s-a lăsat la rândul său atras de imbold schumannian de energie și desperare, răbufnind sonor la descărcarea fiecărei cadențe. Între aceste margini, partea a doua, cu orchestra plasându-se înapoi în acel minimalist (de nu și pointilist, în acest caz), feeric vaccum, pecetluit emoțional de năduful vibrant al lui Meneses. De regulă o conservatoare sau molcomitoare alegere de bis, în speță la soliștii cordari, de data asta, în rezonanța vaporoasă de la Ateneu, Sarabanda de Bach, pur și echilibrat redată, a fost ceva minunat de ascultat.

Zacharias și Lausanne au încheiat până la urmă lejer și confortabil restul primei seri, cu, probabil, cea mai potrivit de clasică și armonioasă Simfonie a II-a. Îndată mi-am reamintit cât de curioase pot fi indicațiile dirijorale ale lui Zacharias, prin sinteză, și cât de unitar a fost, în cele mai bune momente, persuadată orchestra: ondulări complementare ale brațelor, aparent îndemnând la omogenizare, dar în fond mizând pe forme speciale de legături și văluriri; expresii curioase sau surprinse în momentele de reținere sau schimbările subite de timbru; maniera de gentleman de a da intrări; prezența de spirit laolaltă cu elanul alămurilor sau al celiștilor. Gesturile sale mai țepene de a accelera pot fi iertate.

Chiar și fără semnătură particulară sau gradul de concizie ales de vreo orchestră, prima parte poate fi o sinfoniettă de sine stătătoare, gradată plenar, cu tema sa în egală măsură trepidantă și inspirând sonorități vieneze elegante, atrăgătoare. Dar cu câte ceva nou urmărit în fiecare parte a simfonie, Lausanne au respectat fiecare nuanță. Sclipitor Scherzo, cu nerv și fală de chassé haydnian, numai bine aducându-mi aminte, cu un fior, de briliantele dinamici simfonice de acum doi ani.

Romantismul abundă în sfârșit în partea lentă, nu neapărat de o sensibilitate nemaipomenită în clasicismul vechiu, dar avându-și frumusețe și atingerea minunată pentru psihismul lui Schumann. Îmi place atunci când pare să sucombe iremediabil către final, partea ultimă devenind astfel o festă de repriză, mult mai neinteresantă și impusă de stil. Dar se pare că trebuie să creditez o interpretare a lui Thielemann în acest aspect, pentru că Lausanne nu au mers până la capăt cu asemenea stingeri. În schimb, au făcut-o să sună aproape desprinsă de formă, sentimental inseparabilă. Așa, revenirea la sticliri vieneze a fost binevenită, toată simfonia găsindu-și împlinirea.