Scandal la Ateneu! De parcă n-ar fi îndeajuns de multă buluceală și roire la intrare (am menționat asta și ieri, dar concertul de acum a fost la fel de ”șme”) sau întârzieri de concert câteva minute în plus, din pricina aceleiași mulțimi ce se urcă și instalează silnic în sală, se pare că nici locurile rezervate nu sunt sigure. ”GET OUT OF MY SEATS!” răcni un american, odată ce s-a revoltat în atenția tuturor. Câteva momente mai târziu, lumea se găsea să aplaude, aproape pe jumătate pe cât apreciaseră prima piesă a acestui concert d’après–midi; deprimantă chestie, căci, în ciuda neînțelegerilor sau chiar a vizibilei neghiobii din partea celui inculpat, nici atâta pizmă și orgoliu deschis nu mi-a fost dat să văd pe la festival, în toți acești ani.

Întâmplare total nefericită, desigur; nici că distinsul și-a înfrânat năduful până la scurtul interval nu-mi vine să-i mulțumesc (deși, slavă); sper că a trecut cu bine de la a face circ la a-i aclama, profund mișcat, pe artiși. Regret și eu că am ajuns să vorbesc despre asta, însă la concordia de la Ateneu, pretutindeni și în orice, sugerată ieri, nu contribuie, pare-se, chiar toți.

Să revenim la ale noastre.

Această imagine ar fi dintre cele care înlocuiesc cele 1000 de cuvinte. Athénée. Murray Perahia. Până și Academia St. Martin in the Fields. Aproape că nicio altă potrivire nu sună la fel de bine. Slavă bijuteriei muzicale întruchipate în Ateneu și rugă pentru ca acest ansamblu (precum și Lausanne, de altfel) să nu o părăsească niciodată vreodată (se poate să fi fost de fiecare dată învestiți în calitate de orchestră de cameră, fără a se discerne neapărat cât de ideal se asemuiesc cu locul, dar chiar că ar trebui să-mi scot din cap câteva din aceste gânduri mâhnitoare)! Două ediții la rând, concertele lor înclină să fie delicatețea festivalului. Cât cu Murray Perahia, nici nu mai îmi dau seama ce poate fi. Toate prezențele sale (recitalul solo din 2007 și primul concert cu St. Martin, cu un program la fel de puțin pretențios, dar subtilizat în profunzime) au fost special și de mare finesse, dar și așa nu cred că l-am auzit vreodată cântând mai bine decât acum.

Îmi imaginez cum mulți confrați discipoli care au ajuns să-l asculte sunt acum loviți de o vipie ce-i va ține în jur de jumătate de an, cătând să învețe acest nr. 27 de Mozart și să-l cânte astfel ”Murray’s Way” (ceea ce-i un studiu dificil oricum, din moment ce nu s-a permis înregistrarea, iar ecourile nu au să lenevească prea mult). Însă e de neimaginat până și să izvodești ceva (de nu orice anume) din ceea ce-l definește. Este el chiar unic? Greu de găsit resentimente ideii în al său nr. 27 de astăzi.

Direct intrarea sa în scenă, cu eleganța sa cinstitoare, cu sobrietatea gesturilor și poate doar o ușoară precauție în fiecare pas făcut până la instrument (cu sănătatea-i precară în ultima vreme), spunând multe despre aura sa; imediat dirijatul său formal, rezonat în introducerea orchestrală.

Categoric apoi nu orice fel de pianism și virtute, odată ce, stingându-se cadența corzilor, ajungi să aștepți primul sunet la pian cu ochii închiși, iar odată atins, toată căldura și grația produsă te năpădește. Melodia părții lente, potrivă perfectă, splendidă în nuanță și cumpănă – la care anecdoticul a luat naștere odată ce nici măcar Perahia nu a putut fi reprodus din nou de către Perahia, cu fiecare repriză a temei ieșindu-i, involuntar chiar, diferit, o dată mai pronunțat, încă o dată straniu sincopat, chiar dacă într-o permanentă anvergură de sunet și rezonanță.

Dumnezeule mare, doar nu am vorbit în tot acest timp doar despre patru măsuri din concert! Vădit nenumărate altele, în rezoluția finală a lui Mozart cu muzica de concert, avându-și accentele mai depresive, vâjâind rugor în cadențe (chiar și cu Perahia lansându-se) sau, pre vechiul său obicei, păstrând o ghidușie selectivă unor momente, tartufă în caracter.

Și încă vădit nenumărate alte măsuri, momente, minute și suspensii, prestate surnatural de Perahia.

Prielnică și surpriza Suitei Operei ”Alcina” de Händel, în special în salturile din urmă – scuzați necultiva nedeslușire a dansurilor, deși nimic din ce găsesc nu mă lămurește asupra formei adevărate a acestei suite spicuit-orchestrale – evoluție grăitoare de la mici înțepături incisive, de un tumult rar, suflări ținute în unison de corzi, fioriturile unui oboi părăsit pe o pedală de ansamblu, cufundarea lentă de sones funestes, iar într-un final, briere solară once more. O suită destul de remarcabilă de semnat, pe cât de complexe sunt sentimentele profunde ale omului.

O imagine dintre cele care înlocuiesc cele 1000 de cuvinte. Athénée. Murray Perahia. (Până și) Academia St. Martin in the Fields. Dar nici cu o revelație lăsându-se mult așteptată, cum că nu poate înlocui defel nici 1000 de sunete – cu toate încă unduindu-se în rotonda muzicală, câteva dintre ele luându-ni-le pentru a le păstra în suflet. Măcar ceva timp.