Măi, ce zi! (pentru cititori, asta fiind sâmbăta ce a trecut). M-aș putea referi numai la cât de încordat poți deveni pe parcursul unei zile la Festival, şi mai valabil de când am adăugat și matineul Sabinei Meyer de la Sala Mică a Palatului, lăsând în întregime deoparte programul vocal-simfonic al lui Rozhdestvensky. Dă roade, dar te și roade adânc – iar aici puteți singuri spune unde vine spiritualul și unde pică trupescul. Mă pot blama pentru o după-amiază irosită în încercarea de a risi acel puzzle care a fost prima recenzie la Zacharias (riscând să las o ”neterminată”, nedemnă de orice conotație muzicală clasică, cu o oră înainte de a pleca la Perahia). În schimb, mi-a priit o seară blândă și delectabilă, nicicând îndepărtându-mă din zona Ateneului, prinzând ceva din concertul lui Leșe, apoi chiar Big Band Radio (amestec cuvintele aici?) în Piața Festivalului. În esență însă, s-a întins cu satisfacțiile de la 5pm la 1am.

Și da, a fost și zi de pomină în muzică. Una din cele mai bune, de când mă știu pe la Festival? Mergem până într-acolo? Cu toate veleitățile tumultoase, supusa măsură de eclectic și ”artistica” nou căutată (nicidecum singurele povești de la Enescu, anul acesta), țin că cred că ”magia există”, rezidă de fapt aici. A fost un extraordinar (de nu indezirabil de stingheritor, riscând să se evapore prea rapid) weekend de clasic și clasicism, cu acel 5 o’clock tea party a lui Perahia și binevoitorul maraton al lui Zacharias (care, mai demult, nu țin minte să se fi nimerit în aceeași zi, iacătă).

Porneam cu sentimentul că a doua seară din cele susținute de Lausanne a fost întotdeuna cea mai bună dintre toate, fie în 2005 cu concertele 1 și 5 de Beethoven (…cred), atât de diferit croite pe măsura lor, fie, până și mai deosebit, saltarella haydniană din 2009, încă și acum printre cele mai bune concerte la care am fost. Vreodată! În seara de acum, cu tâlcuiala solistică revenindu-i lui Zacharias și orchestra adâncindu-se în cele mai romantice spectre, tonurile prindeau povară.

Dar nu deja direct din deschidere, cu Zacharias sihastru pe scenă, cântându-și liberat piesa, inspirând încă un preambul încântător. Notele melodiei prinzând lucoare, ornamente și arpegii pânzuind și glisând, penet incredibil de nuanțe, treceri sau tresăltări în menuet rustic și, o zic cu o oarecare stupoare, o codă sunând mult a smooth jazz. Toate evocându-mi cât de iremediabil mă pot, până la urmă, înamora de miniaturile lui Schumann, atunci când ele primesc o citanie subtilă, briliantă. Delicatesă, nici mai mult, nici mai puțin.

După care vraja a lunecat din mine. Câteva rânduri mai aproape de ei decât cu o zi înainte, totuși niciodată simțindu-mă mai distant. Reproșuri sau motive, pregătindu-se aproape de la sine: nuanțele lui Zacharias deodată încuiate auzului, simțindu-l mai încordat, mat într-o ambianță orchestrală mult mai robustă. Dar nu merge doar cu atât. Fără să simt ceva cu adevărat ascultându-l, și fără ca Lausanne să-mi devină în vreun fel balsam, mă părăsii cuprins de disperare și ajunsei să ascult în gol.

Mai bine îmi păstram mențiunea ovațiilor necontenite pentru astăzi, cu ”bravi” strigându-se uneori înainte ca Zacharias sau orchestra să înceapă să cânte ceva anume, cu mângâietoare apreciere imediat după Arabesque, cu cinci reveniri la concert, pricinuind încă alte posibile mici fiorituri; orice Waldszene ar fi mers. Mult mai facil cu „Träumerei„, mi-am dat ochii peste cap o secundă; nu o foarte lină picoteală.