Disclaimer? Nu am de gând să o iau pe ocolite: următorul concert a fost mizerabil. Țipător contrast față de toate cele dinainte, dar cam așa mi-am zis și eu. Pe cât de înverșunat voi fi scris, vine totuși cu multă reținere. Gândurile nu sunt agreabile, lectura nici pe atât, nici vechile, nici noile standarde de ”muzikă magikă” nu sunt împlinite, dar, în suita relatărilor de la Festival, nici nu vreau să îl fac uitat.

Dorința-mi cea mai puternică a fost pentru Messiaen. De-aș fi știut că și pe la Concurs s-au cântat câteva piese, m-aș fi oprit pe-acolo doar pentru atât. Iar de la Turangalîla, printre cele mai colosale care să-mi fi modelat (nu de mult) gustul înspre modern, nu era chip să mă motivez. Rare concerte, în general. Auzind acum, în premieră en concert, mi-am putut aminti toți pașii dinainte: difuzarea de la Pleyel cu Eschenbach, Thibaudet la pian și Orch. de Paris, pasional cântată, învârtejit montată – nici măcăr întâmplare; presimțire, curiozitate pură, apoi coup de foudre -; înregistrări luate la rând, toate sunându-mi diferit o bună bucată de vreme (Chailly, tot cu Thibaudet, sauvage și cu unice sonorități clarissime de ondes Martenot; Chung cu surorile Loriod, mai obtuz și blasé, dar cu un Jardin du sommeil d’amour divin). ș.a. Vechi sentimente. Dar și acum, la fel ca oricând înainte, subjugare în fața ei. Nici nu știu cum să o apăr mai nimerit. Nu știu cui mă adresez.

Ce am făcut, în afară de asta, a fost să risc. Să merg și să sper. Poate că. Mi s-a atras atenția și cine cântă, și cum. Eu n-am stăruit mult asupra unor astfel de preconcepții până acum – Andreescu cântând cu London, nimic de zis; Filarmonica ”George Enescu”, Enescu și Prokofiev, cu Rohzdezventsky (deși la asta nu m-am dus). Acum, Orchestra Națională Radio. Unii pur și simplu se uită întâi de toate la orchestră și artiști, apoi, eventual, la program. Afinitatea mea a fost mult prea sensibilă.

Publicul păruse cu certitudine mai conștient de astea, mai pragmatic și versat. Un time-off luat de la concertele mari, între Sk. Berlin, care a fost, și Wiener, care va veni? Din program mi-am dat seama. Toți s-au dus la Forbidden City Chamber Orchestra! Ah, și la Oedipe. Dintre cei nefericiți, se mai scuturau câțiva. Plecau pe nepusă masă sau se lepădau la fiecare parte săvârșită: unii revoltați, indiganți, frustrați sau oripilați, reacții de o veche marcă 1913, de când cu Ritualul primăverii al lui Stravinsky; alții, nădăjduiesc, realizând adevărata măsură a lucrurilor. Una peste alta, lucrarea lui Messiaen nu putea fi făcută să pară mai insondabilă, cumplită și iritantă – nefiind niciuna, nici măcar una, din astea. Ondes Martenot, din instrument insolit, redus la unul comic, falsetic. Nimic nu părea capabil să se așeze în afect, deși, surprinzător, s-a aplaudat, s-a strigat, s-a chirăit la salutul fiecărei partide, care de care mai degenerată. Parcă zisei de un public mai pragmatic și versat…

Dusă la capăt osteneala orchestrei; oricum, însă? Dibuind abia ce texturi armonice deosebite și distilate apar la Messiaen? Încleștând-o nebunește și ottova? Aproape că James Gaffigan ar ieși basma curată, la o montare fără speranță în atare companie. Pentru un fost laureat de concurs Solti, pătimaș cu tăria, nedispus pentru calibrări. Mai neîngăduitor cu Cynthia Millar, palidă interpretă în descendența Jeannei Loriod ori a Ginettei Martinot. Iar lui Peter Donohoe, sincerele mele gratulări. Habar n-are ce cântă.

Deloc în intenția mea de a fi comandat o interpretare incomensurabilă, cuprinzătoare. Idealul este o raritate mult prea mare în Turangalîla. În destule versiuni de mai puțin efect găsesc, totuși, acel(e) moment(e), acel(e) segment(e) ispășitoare (Salonen cu Philarmonia, atât de puțin nebuloși, tactând apăsat de-a lungul primei jumătăți de oră, tot reușesc înspre final ceva de pomină). Din părțile centrale măcar, una mai ”simfonisită”. De nici o culoare. Introduction, cu ”thème–fleur” ratată (”thème-statue” mai solidă, trombonii amânând pentru Chant D’amour sunetul stricat de paradă), cu ”alte muzici” aproape prea ușor (nici măcar vicieri în profunzime) de auzit unde se cântă cât se poate duce, Millar dând drumul sunetului prematur, Donohoe clămpănind tehnic; clocotirea finală, mai tocată decât un aksak de Bartók zvăpăiat, de nicio fascinație, fără logică și spectacol în mișcări și dialoguri (inexistente pian – suflători, ancolat ison viori – percuție). Joie Du Sang Des Étoiles, infern tonic. Jardin Du Sommeil D’Amour, într-o derizorie păsărească a lui Donohoe, prost reliefată la suflători (grea meserie, una ca asta care să ceară nuanțe și expresivizări), nocturn prea frământat. N-am mai sperat prea mult timp. N-o mai puteam duce așa. M-am închis în mine.

Imbolduri neconvenționale, concretizare de mântuială. Iar în lipsa campionilor ei, s-ar putea să nu mă mai mulțumesc niciodată cu orice Turangalîla. Se zice că asta face diferența între pasionați. Oricum, la cât de rare și răzlețe ocaziile, la fel de bine aș putea începe să vânez eclipse de soare.