Zi liberă de la concerte (deși a presupus curata folíe de a nu fi mers la Wiener Philarmoniker cu Welser-Möst) și încă stau pe gânduri de următoarele două mă vor inspira să scriu ceva despre. Printre urmare, menționez acum, pe scurt (eh, cât de cât), alte concerte la care am fost.

10 septembrie | Sala Mică a Palatului

Sâmbăta trecută, un bilet în plus pentru concertul de dimineață de la Sala Mică a Palatului, acea sală care, nici măcar cu promisiuni deșarte din an în an, nu va ajunge, probabil, la rând cu îmbunătățirile. Uitasem de acum doi ani recluziunea sa în muzeu, spațiul igrasios de sală de cinema în care intri, rândurile de scaune infinite și fără niciun relief, priveliștea rulourilor pe post de căptușeală, respectiv a blocurilor lemnoase în formă de granit fixate până la tavan, neonul gigant deasupra scenei sau complementarele ferestre de ventilație de pe peretele din fundal.

Dar divaghez; asemenea inestetică este dincolo de subiect; sigur că poate degrada acustica, dar, ca întotdeauna, fingers crossed. Eram și mai complexat de perspectiva unui concert cameral, un gen față de care n-aș putea fi mai insensibil. Mai mult: Octete (Lachner, lesne-de-urmărit, poate prea formal-riglat, totuși eflorescent) și Dixtuoare (Enescu). De bună credință entuziasm pentru Bläserensemble Sabine Meyer. N-a fost un concert strălucitor, însă încă îl rețin drept unul plăcut, cu puțin din Scherzo-ul atractiv sau rusticul sfârlit/vălurit din Enescu sunându-mi și acum în cap. Ca în multe alte interpretări de Enescu de la acest Festival, prima mișcare a Dixtuorului, jertfă pentru a se deschide ulterior, în sunet și în înțelegerea partiturii. Și de ce nu, Moderement a fost încântător.

11 septembrie | Sala Mică a Palatului

La matineul din ziua următoare, bilet avut în buzunar de-acasă. A fost mai descumpănitor. Adrian Brendel (fiul lui Alfred B., pe care l-am zărit în sală și de a cărui conferință la Atheneum, în 12, aveam să uit cu desăvârșire) este înzestrat și sensibil, cam pe cât nu pot vedea în Tim Horton un pianist de romantic (cameral) prea valoros. Inconsistent concert. Aproape că ar fi cântat mai bine doar șase minute de Webern (Sonata pentru violoncel , Trei piese). Sonata lui Zemlinsky, mult mai plurală decât se asumă. Cea de Enescu, negrăit mai slabă; moleșit ascultând-o, luând-o drept un poor man’s Brahms (ori un dispozitiv romantic și mai șubred), așa cum a ieșit.

13 septembrie | Ateneu

Fix în serile imens-acaparatoare ale Staatskapellei Berlin, două concerte meritorii, cu două ceasuri mai devreme, la Ateneu. Încă o dispoziție de ultim moment pentru Gulbenkian Symphony Orchestra (care nu e o națiune de care să nu fi știut noi), mai mult pentru programul modern (ori ale sale ”diverse aspecte ale virtuozității orchestrale în secolul al XX-lea”, după cum l-a trasat însuși dirijorul Lawrence Foster). Audiție cu certitudine rară, Simfonia a II-a ”The Age of Anxiety” a lui Bernstein, cu alegorii ale speranței și disperării, haz surescitat, pletoră simfonică, variațiuni amețitore și acel ”jazz scherzo” ce – pardon la mot-a-mot – ”fură spectacolul”. Bernstein spiritualizat și în alte momente: Variațiunile lui Britten, în sine subintitulate ”The Young People’s Guide to Orchestra”, aproape o aluzie la seriile „Young People’s Concerts”.

Dar lecția mea de muzică a fost mostra licențiată de Ives (4th of July): lentul umblet armonic al corzilor; trepidanta detonare de orchestrări raționale, sonorități regulate și teme populare; poliritmii etc. Se spune că surprinde veritabilul haos fonic al unei parade în ”zi de independență”. Eu văd mai mult cinism, mai puțină stereotipie și mai puține lacrimi în ochi, cu mâna la piept, auzind ”Star Spangled Banner”. Poate că vremurile acelea încă mai permiteau.

Ce concert, mi-a plăcut teribil! Încă o legătură cu Bernstein, poate nu în dirijat sau până la gradul său oarecum unic de jubilare, voluptate și excitare, dar, cu toate astea, nu pot să mă gândesc când am mai văzut un dirijor mai jovial și fermecător ca Foster. Asta cel puțin până când repetate sonerii au sfâșiat în țesătura ”Săteascăi” lui Enescu; din aripa stânga a lojei, îl vedeam cu spatele atunci când ne-a apostrofat. Mă bucur că nu i-am prins privirea în acel moment.

14 septembrie | Ateneu

Nu mă număr printre cei care să vadă un farmec lăuntric al programelor muzicale concepute expres aniversar, dar e o atracție festivă în sine, într-un an 2011, la rândul său, spectaculos, contopitor. Pentru bicentenarul Liszt, șocant să se fi cântat doar Simfonia ”Dante”. Schumann și Mozart, conjunctural, dar de efect și cu interpreți pe măsură. Enescu, bănuiesc, la marea discrețe – toate simfoniile (chiar și schițele postum orchestrate de Bentoiu), suite, muzică de cameră. Orice meloman perspicace ar ști că Bartók împărtășește, în mod normal, același moment.

De vreodată o asemenea miză, oricât de minoră, atunci cu siguranță în concertul Filarmonicii Naționale Maghiară. Zoltan Kocsis la pupitru; mi l-aș fi dorit și solist, având un cult pentru el în muzica de pian a lui Bartók. Așa, un Boris Berezovski veșnic contrariant, un fel de Ralph Fiennes al muzicii: când e în formă, cântă foarte bine; când nu, mizerabil. Se petrece ceva și cu acest Concert nr. 2, de mult nu-l mai aud ca lumea. Yuja Wang, la Proms, l-a tocat și făcut praf în ultimul hal. La Berezovski, barem, o parte lentă așezată, cât de cât simțitoare (acel perpetuum mobile din mijloc, și el fin, dosnic), sau accente și pulsuri potrivit-stringente pentru Bartók; în rest, aceeași clăpănogeală.

A doua dintre simfoniile enesciene, poate în interpretarea mea favorită de la Festival.