Încă una în acest format? Trei concerte complet diferite? Zău așa!

17 septembrie | Ateneu

Sâmbătă, cinci fără un sfert după-amiaza, și pe trepte sau între coloanele Ateneului văd mai multe cupluri ce-și fac pozele de însurăței, decât spectatori stând la o țigară, așteptând sau îndreptându-se spre intrare. În foaier, până sus, în sală, pretitundeni, tihneală. Nici măcar muzică de apel. Jumătate de scenă. Scaune încă goale, într-o răsfrângere minimalistă a celor de partea noastră. Fără camere, fără crainici sau tălmăcitori. Public ce se strânge lent. – din opt sute, de atâtea concerte încoace, maxim o sută ce onorează. Șuetă în spate: ”Cine-s ăștia, care cântă?” ”Stai să mă uit. Kappa-… karma-… kammer-… karm- nu, stai să-mi pun ochelarii…”

”…Ah, Cămarăansambl-n!”

Muzică [virgulăpauzăcomărespiro] contemporană. Nobody cares.

… firește că exagerez. Se simte doar că a fost cel mai puțin îmbietor 5 o’clock de o vreme încoace. De când mă vântur eu pe-acolo, cel puțin! Izolat și concertul în sine de restul ”muzicilor de secol XXI”, care ticsiseră prima săptămână. Slabă consolare așadar, m-ar fi interesat mult mai multe: Hyperion (care a ieșit cam screwy), Florilegium (excelent, cu o compilație aproape desăvârșită de cvartete românești noi), L.A. a lui Pärt sau chiar Banatul (cu macabricisme de Henze și a V-a simfonie, postum orchestrată, de Enescu, parcă de o imaterialitate neasemănătoare).

Exagerez (firește) și legat de public, unul rezonabil, chiar o bună mixtură de nu-prea-mulți academicieni (asta pe văzute) și, pe de altă parte, ”avant-fani”, lunatici ce-ar putea vădit rezona la toate, restul (aici pe ghicite). Fără victime, fără vreun exod precum de-a lungul fioroasei ore de Messiaen, fără scrâșniri – pentru un program defel departe de explicit, de tot cumva dificil și oblique – deși nu aș merge nici până la a pofti la mai multe impresii.

În fond, venind și eu spre a fi inspirat de program. Nicio nouă capodoperă pe care să o fi descoperit, pe când acea singură compoziție ce-o știam, excelentă de felul ei, își primea o redare iscusită, dar greu de crezut că și mult incredibilă. Cu riscul de a suna metaforic, ”Clocks” a Doinei Rotaru a sunat… muzical. În părțile temporale – ticăituri, împunsături, pulsuri, încremeniri, stacatti, polimetrii, toate palpabile, vital adresate – iar din două sfere acronice deslușite (din cel puțin 12 diverse staze declarate), mioriticul de un șteamăt nu foarte indigen, orientalul mult mai bun, dar deja de un interes răcit.

N-aș păstra pe listă nici ”Rotorelief” de Ivo Nilsson (prezent în grup, la trombon), cu fricțiunile sale totale, nici ”High Anxiety” a lui Cr. Marian, pentru manifestări de întocmai așa fel. Tot de aici însă simt nevoia de a spicui: segmente unice de contrast, amorf și stătut, cu anumite timbre și rezonanțe splendid reușite, în cea din urmă; partea dirijorală de vorbitor din piesa lui Nilsson, suficient de interesantă (ușor circumscrisă și motivică), solo-uri de pian și harfă preparate, și mai și.

/////

Doar ca să știți, jazzul e noul clasic în materie de bisuri. Berezovski, singurul solist ce-l știu să fi dat două până acum (deși s-a așezat înapoi la pian cam repejor pentru asta), cu un Etude ”Boogie Woogie” de Morton Gould. Acum, surorile Labèque, cu nici-nu-știu-sau-n-am-recunoscut-ce (citesc că Berstein, din WSS). Nu e rău, nicicând nu-i (…poate doar când programul e strict Mendelssohn, hm?), se știe că sunt și versate în asta, dar mi-ar fi plăcut și mai mult să fi venit și după un concert bun.

Întrucât n-a fost. Sau nu pot zice eu de a fost. Recunosc că pentru ele m-am dus, nu în mod special pentru Kamerata Salzburg, nici că-i Mandeal, nici că se cântă Mendelssohn. Pare a fi un concert destul de corcit (tutti de orchestră în stil clasic, bufeuri de virtuozitate la pian) încât, tu solist, să nu-l exacerbezi. Labèquele aproape numai cu asta s-au delectat. Nici în aceeași notă, cele două: Katya, aprinsă, explozivă, tehnică și distrându-se la tot ce scoate mai năstrușnic; Marielle, retrasă, potolită, ușor nerafinată. Mai important, toane, porniri, ”dat peste degete” în dialoguri, imitații, preluări și tot așa, un Mendelssohn cel puțin fastuos, torențial și denivelat.

18 septembrie | Sala Palatului

În sfârsit, o premieră notabilă (cel puțin, așa circulă vestea), cap de afiș timp de două zile la Festival, Royal Liverpool Philarmonic Orchestra, orchestră cu un suflu nou de patru-cinci ani sub actualul dirijoral.

Ante (regret): Mă blamez că am zis ”pas” la primul lor concert, de cum am auzit că Suita a II-a a lui Enescu a fost excelentă și Midori la fel de zbuciumată, numai cu mult rost (în Concertul de Walton). Sunt și mai frustrat după ce am fost la acesta.

Prima (baffle): Enter Vasily Petrenko, dirijor de 34 de ani, carismatic, tineresc, fire adversă oricărui stil vechi și scorțos, matur și uneori chiar briliant. ”Oh, he’s so young and lovely”, zice o doamnă din vârstă (tot din Liverpool, chipurile). ”He’s taken this orchestra in a whole new direction. Even plays football with them. Plus, he’s so handsome.”

Seconda (stun): Trei sau patru minute luându-mi să realizez că e Stravinsky, Simfonia în 3 mișcări, grație unor reculuri jazzy, pulsatoare, neînfrânate. La jugulară! Ce tărăboi la alămuri! Petrenko, încins pe podium, întotdeauna făcând ceva cu mâinile. Față de asta, o surprinzătoare condensare a atâtor detalii ce țin de partea a doua, în doar câteva tușe de penel, și o aproape severă notă dată celei de-a treia.

Terza (shock): Duda care a fost Concertul nr. 3 de Prokofiev. Destul de dezumflat și de jumătățile de măsură sau ideile suspecte ale orchestrei (de când zoriri așa nebune în sus pe gamele primei părți și cât de dubios un climax al Variațiunilor executat atât de ostășește), însă Alexei Volodin a fost cu siguranță adevăratul semănător de mediocritate.

Coda: Bis de opt minute, Eroica de Chopin, cine face așa ceva?! O mostră de măcelărire. Răgete de public la capăt; nu mai știu ce să zic.

Gata, destule pentru o seară. Carnețelul deoparte (nu, nu, glumesc, nu fac eu așa ceva în timpul unui concert), capacul pus la cameră, reportofonul lăsat să ruleze, adâncire în scaun, audiție frustră. Rach III. Foarte frumos.