19 septembrie 2011 | Sala Palatului

Iată-l. Iată că-i sosi clipa. Concertul desăvârșit. Desăvârșit conceput, cel puțin. Dacă ar fi vreodată un moment potrivit să-ți închipui că un concert poate să-și aibă ”sunetul”, măiestria aparte, acesta e; iar de se poate susține că există o artă a fixării unui repertoriu de concert, cu ansamblul potrivit, cu artiști venerați, atunci acesta, pe hârtie, ar fi fără cusur.

Prestigiu ce pare pe gustul Filarmonicii; nimic mai prejos de excelență. Declarate ”programe pe măsura calităților artistice ale Orchestrei” (Mahler, Ceaikovski, Webern, Iberia, Les Préludes); festivaluri și săli de concerte mari, luate la rând (RAH, Lucerne, Dresden – și bănuiesc că ne surâde și nouă, acum că-i avem din nou pe scenă, nu?); cei mai distinși soliști (Gabetta, Buchbinder, Bronfman, Repin, Shaham – de care îmi aduc aminte, în concertul lor tulburat politic de la Proms, oprind suflarea cu Concertul de Bruch). Ea însăși, Orchestra. Croială aniversară, la 75 de ani. Seducătoare, părută vechie față de alte orchestre de la Festival (nefiind cazul, doar pare că media de vârstă a membrilor ar fi undeva între 125-150 de ani).

Desigur că se poate cârcoti la orice: de ce nu ”Patetica”? de ce nu uverturi sau prologuri, introduceri, scènes de ballet (întâmplător, avea să ne fie îndeplinită ultima dorință, sub forma unei surprize de final)? Dar astea sunt fleacuri. Dincolo de închipuire, așa cum (ni) s-a prezentat totul. De melomani ce suntem sau de fațadă (încă) unei gale, pentru asta ne-am și învins stupoarea, pentru asta am venit să umplem sala sau ne-am strecurat, formând troiane la intrări sau am stând lipiți de perete, în coloane duble de ambele părți, de jos până la balcoane; pentru asta am fost de față. Israel Philarmonic Orchestra. Zubin Mehta. Vadim Repin. Ceaikovski.

Dar fiind Ceaikovski, numai bună pricina pentru a mă simți ușor încurcat, în loc să las mofturile deoparte. Ce, nu-ți place Ceaikovski? Ce vrei să-ți fac! Uneori, nici măcar nu vin cu motive bune – sau motive de vreun fel. Nu că mi-ar fi pică să-l consider un geniu. Dar tot nu e muzica mea. De nu-mi place mie să-mi complic audițiile!

Se pot juca tot soiul de cărți față de concert. Știu și eu câteva. Aș putea ”fictiva” o epifanie, o nou-câștigată pasiune pentru Ceaikovski, o sénamourer de modă veche. Nici neverosimil, dar nici chiar așa. Nicidecum cu Simfonia a IV-a. Dar nu mi-o luați ca pe o amărăciune. A fost o interpretare bună, plăcută, temeinică. Nu chiar un Ceaikovski rusesc (și-mi stă gândul la Mariinsky), dar tot un Ceaikovski de către Filarmonica din Israel. Real desfăt. În fond, mult din strașnica energie a primei și ultimei părți s-a transmis priveliștii unei bravuri orchestrale, un aparat sunând ață și vibrând la acea unică atingere aparținându-i lui Mehta, mistuind în profunzime auzul fiecăruia.

La care, părți complet diferite, subtile, mi-au sunat (preferențial) și mai bine de atât – precum toate fisurile și detaliile grozave ce s-au împletit în simfonie. Valsul lent, quasi Andante, din prima mișcare, sunând minunat, însuflețit – în fond, nici chiar lent per se, Mehta zvâcnind gradual mai intens din penel, spre împlinirea doritului stringendo, cu un fin sentiment de cutremurare ce se naște, pe un fraged salt de două note la timpan. Înainte de asta, melodia inițială a clarinetului, aproape având un accent Yiddish.

Aș putea încuviința și un Pizzicato ostinato bine executat (oricum de mare efect, de felul său), de nu fără câteva imperfecțiuni, puțin lipsindu-le corzilor, puțin de tot, ceva nedeslușibil în al lor sul, altfel boltind dinamicile într-o mare manieră; flautele, pitulici cam gălăgioase; în schimb, excelente, flegmatice trompetele și trombonii (culmea, oarecum, să mă fi mișcat aici mai mult decât cu leitmotivicul, beethovenian-împrumutatul imn de speranță de la început).

Rămâne însă Concertul pentru vioară piesa (populară, revendicată de gust, pretinsă calității, simțită emotiv sau ascultată într-un spirit învoit) pe care toți au venit să o asculte. Formalități de început aproape prea simple pentru Repin, într-un tempo isteț fugitiv, fără vreo larghețe sau emfază, de un sunet șlefuit. De îndată îl simte și preia orchestra, în permanență cu un puternic, glorios aplomb, deși cu o plezneală la timpan de nedescris, defel ”cușer” (și am stat cu ochii pe suspectul cela tot restul concertului, după ce m-a perturbat cu asta; la simfonie a trecut la cinele, dar tot strica pe ce punea mâna).

Devenea mai mult decât simțitor că vom fi cuceriți – cum suntem aproape întotdeauna – de brilianță, de strălucitor, de fulminant. Întocmai cum a fost proiectat Finale, încă de la tresărirea strelice, din fericire nici imediat stropșită, de rondo. A mai fost loc și pentru a mai savura câteva momente line, plastice (chiar mai frumos cântate decât întreaga Canzonetta, o cantilenă ce a trecut cam repede și fără mult grad), dar odată ajunși la încheierea învârtejită, necompromițătoare, spectaculoasă, trebuie să ne fi luat mințile definitiv. Nu cred să nu fi auzit (cu toții, vreau să zic) un concert (ceva) mai bun, mai muzical, dar Repin a fost oricum admirabil, expediind și amintirile altor violiniști de la Festival (Benedetti, Midori, Faust) într-o ceață mai mult decât blândă. Nici numai suprem tehnic, dar nici lăsându-se la voia expresivului – să zicem astfel și de Repin și de concert, așa cum l-a cântat? Nu-i sigur. Încă se mai vorbește despre asta.

Un P.S. pentru bisul dat de violonist, o legănare improvizatorică pe Carnavalul venețian de Paganini, pe acompaniamentul pișcat al cordarilor filarmoniști.