Textul de faţă porneşte de la o iritare pe care nu am cum să o maschez. În România există undeva între 100 şi 120 de reviste care se încadrează în tematica culturală, majoritatea subvenţionate de către bugetele consiliilor locale sau judeţene ori sprijinite de filialele Uniunii Scriitorilor, AFCN, ministerul culturii etc. Multe dintre aceste reviste publică articole şi scriitori fără minime considerente literare, academice, estetice etc. Majoritatea nu au distribuţie decât pe hârtia de decont. Fireşte, ar trebui să întreb retoric câte reviste de cultură cunoaşteţi şi, din cele pe care le cunoaşteţi, câte dintre ele puteţi găsi în librării sau chioşcuri de ziare.

Răspunsul nu îşi mai are sensul. Numărul, aproximez din propria experienţă, e undeva sub 20-15. Bun. Atunci, unde găseşti celelalte reviste? Probabil unele pot fi consultate la cele câteva biblioteci universitare mari şi la o parte dintre bibliotecile judeţene. Însă mă îndoiesc că mulţi dintre noi citesc ziarele şi revistele acolo. Unele reviste se găsesc la chioşcuri, însă doar în oraşul în care apar (cum s-ar zice, cultură de interes local). Mult mai sigur însă e faptul că numărul preponderent de reviste nedifuzate pe piaţă pot fi găsite la redacţiile celorlalte reviste sau în căsuţele poştale ale diverşilor scriitori, colaboratori au ba cu respectivele reviste.

Din păcate, acest fenomen e larg răspândit şi cu evidente consecinţe atât la nivelul materialelor din respectivele reviste, cât şi al subvenţiilor care se irosesc fără sens. Cine stabileşte numărul de reviste culturale? Nimeni. Şi nici nu e normal să o facă cineva. Dar nici nu e normal ca orice consiliu local care vrea să puncteze la cultură să arunce banii pe fițuici melancolice, pline de scriitura unor veleitari de profesie, mari amatori de cărţi plătite din buzunarele proprii. Paradoxul e că aceeaşi colaboratori, “redactori” şi “editori” îngroaşă sacoşele poştaşilor cu pacheţele peste pacheţele trimise la revistele “de tradiţie”, de fapt singurele culturale cu adevărat, pentru a spera o cronică sau măcar o notiţă undeva, la poşta redacţiei – cum s-ar spune o băgare în seamă din partea confraţilor. Articolele lui Alex Ştefănescu din România Literară dintr-o anumită vreme, concretizate şi într-un volum dedicat scriitorilor de duzină, sunt o mărturie pertinentă despre fenomenul scriitorilor din “lumea întreagă”.

Interesant, deşi uşor demontabil principial, nu însă şi practic, e punctul de vedere al unui prieten care spunea că, dacă nu ar exista toate aceste reviste literare despre care nimeni nu ştie mai nimic, o mulţime dintre “scriitorii” de acolo ar face presiuni mari pentru a fi publicaţi în cele câteva reviste care-şi merită atât banii, cât şi prestigiul. Şi cum şi aceste reviste sunt subvenţionate de stat printr-o formă sau alta, există şanse mari ca textele de mâna a şasea să-şi facă loc, în urma presiunilor, chiar şi în sumarele lor. Nu neg, ba cred că e un punct de vedere care conţine un adevăr absurd, dar bun de luat în calcul.

Să nu vă mire faptul că majoritatea scriitorilor de duzină sunt membri ai USR sau ai diferitelor asociaţii culturale. Criteriile de admitere sunt laxe şi sunt supuse votului unor membri locali: numărul de volume clar nu e un impediment. Se ştie că un autor cu cât scrie mai prost, cu atât publică mai mult. E un fel de lege a naturii care suplineşte cantitativ ce a luat calitativ. Numărul de articole, recenzii, cronici, clar că nu poate diferenţia prea mult între valoare şi non-valoare. Chit că un scriitoraş nu e „băgat în seamă” de revistele cu tradiţie, el va fi recenzat de prietenii săi de la cele vreo 23, 30 de reviste pe care niciun cititor – potenţial cumpărător nu le va vedea la faţă. Şi uite aşa se îndeplineşte încă un criteriu. Votul juriului? Să fim serioşi, mai mulţi membri, mai multe fonduri, mai multe chermeze cu iz de premiere locală.