oricât de mult mi-am dorit, nu am reuşit să ajung şi vineri la festival, din diverse motive care nu contează prea mult. dar la urma urmei nu a fost şi nu este vorba de bifarea tuturor spectacolelor, ci de savurarea câtorva, precum şi de terapia atât de necesară anihilării, alungării sau măcar amăgirii spaimei. însă spaima este un animal inteligent, care învaţă repede şi care se hrăneşte azi la micul dejun cu otrava pe care i-ai dat-o ieri la cină.

sâmbătă am mers aşadar să văd infanta, după textul savianei stănescu, scriitoare stabilită de ani buni la new york, new york. am să precizez din start că nu am fost foarte atentă la spectacol şi că oricât m-am străduit şi m-am muştruluit, mintea mea s-a încăpăţânat să hălăduiască alene prin deşerturi pline de tăcere şi de lumină violacee, de crepuscul. un vis, ce mai (în ultima vreme am ajuns să fiu obsedată de tăcere şi să am nevoie de ea cum am avut cândva nevoie de tine). actriţa (adriana bordeanu) şi-a făcut intrarea pe scenă cu o energie care m-a scos pentru câteva clipe din letargie. tinerică şi foarte jucăuşă, cu o gamă variată de exprimare şi cu un talent care, odată copt, o va duce, cred eu, departe. în altă ordine de idei, există (dacă bine-mi amintesc) după anumite criterii, două tipuri de spectacole teatrale: primul este spectacolul de tip „text”, iar al doilea cel de tip „intrigă”. am aşteptat o oră şi ceva ca să mă dumiresc asupra naturii infantei, fără să ajung la o conluzie clară. părea o încercare nu prea reuşită de a le îmbina pe cele două. o poveste care se închega spre final, dar care nu te lămurea îndeajuns asupra naturii personajului şi a incertitudinilor de care era frământat. pe scurt, o traumă din copilărie care duce la pierderea identităţii, la un împrumut constant din poveştile altora, la căutări prin joc, rezolvări amânate (atât ale personajului, cât şi ale textului) etc. pe alocuri imagini frumoase şi pline de poezie, pe alocuri fraze puţin cam facile. era ca şi cum un text căruia nu-i lipsea mult să fie foarte bun se împotmolise în ceaţă şi ajungea la noi trunchiat şi neclar. dar repet, eram şi nu eram acolo, s-ar putea să vorbesc balauri. mi-ar plăcea să am textul în faţa ochilor. pe lângă asta, a mai fost şi disproporţia dintre energia aproape inexistentă a celor câţiva spectatori şi vitalitatea zgomotoasă a personajului, care s-a tradus în câteva momente uşor jenante. dar una peste alta, este un spectacol pe care aş vrea să-l revăd.