teatru 74 şi-a luat numele după modelul teatrelor disidente din polonia comunistă, care se desfăşurau în spaţii mici (acasă la diverşi indivizi, de obicei), şi care, neavând posibilitatea unor nume în adevăratul sens al cuvântului, foloseau ca reper fie numărul casei individului, fie, să zicem, numărul de locuri/scaune disponibile. povestea asta o ştim de la nicu mihoc. la 74 sunt tot atâtea scaune, cu unele mici excepţii, când acestea sunt suplimentate în vederea acomodării unui număr prea mare de spectatori, la vreo ocazie deosebită. aseară a venit marcel iureş cu spectacolul absolut, după un text de ion creangă (ivan turbincă). atunci când mi-am luat bilet de la mihoc (încă mă amuz/înduioşez să-l văd în ipostaza de vânzător voluntar de bilete la teatrul înfiinţat de el, la fel cum mă amuz când îl aud pe laurenţiu spunându-ne din capul scărilor „…şi nu uitaţi vă rog să vă redeschideţi telefoanele mobile după încheierea spectacolului’”, vai ce paranteză lungă, n-am ce face, îmi plac foarte mult parantezele), aşadar atunci când am luat bilet, am văzut numărul de locuri: 102. mi-am zis văleu şi am urcat în turn printre ultimii, ca un adevărat gentleman. (dap, cel mai mare regret al copilăriei mele a fost că nu m-am născut băiat. dar să trecem cu graţie peste asta, are şi existenţa unei femei avantejele ei, chit să în clipa asta i can’t think of one). am plasat-o pe didi în primul rând de scaune, iar eu m-am ascuns undeva în lateral. şi apoi, timp de oră jumate, aproape fără oprire, am râs. învăţată cu un anume fel de spectacole, unde comicul se îmbină de cele mai multe ori cu tragicul, am uitat complet că există şi comedii ca atare, unde stai şi râzi şi te relaxezi. firile înclinate spre depresie, cum este şi a mea, privesc la început cu destulă suspiciune asemenea manifestări neserioase şi frivole. glumesc, evident. vreau doar să subliniez ce uimită am fost să descopăr că pot râde atât de mult, cu atâta uşurinţă. asta nu înseamnă în niciun caz că spectacolul a fost facil. pe cât de lejer şi plăcut ne-a fost nouă să-l privim, pe atât de dificil îmi închipui că a fost pentru iureş să ducă un asemenea text în spinare, să fie pe rând vagabondul alcoolic care savurează o conservă de fasole şi care vorbeşte duios cu castraveciorii muraţi (m-a bucurat nespus să descopăr că nu-s singură pe lume, ştiam eu că de fapt e totul în regulă cu mine), personaj care conţinea totuşi acea urmă de tragic pe care mi-o doream (sic!), şi care face trecerea spre ivan al nostru din poveste, apoi sf. petru şi dumnezeu (dumnezeu a fost prezent cam în toate spectacolele unidramei, pare-se), dracii ăi mici, scaraoţchi, moartea, talpa-iadului etc. treceri rapide de la un rol la altul, gesturi mici dar atât de grăitoare, plăcerea jocului… toate astea şi altele m-au făcut să-l apreciez şi să mă simt bine. şi să vreau să-i mulţumesc, ceea ce n-am făcut deoarece sunt o fricoasă şi deoarece ştiam că oricum va fi asaltat de oameni. ori bietul om poate avea nevoie de un somn bun în loc de patima spectatorilor. dar acum vorbesc ca un moşneag acrit. nu-i frumos. oamenii au tot dreptul să-şi exprime fericirea şi mulţumirea. cumva, undeva, se crează un echilibru.