kumonosu jô

film simplu, fain, fără arabescuri inutile. mi-a plăcut. adaptare a lui macbeth, alb-negru, cu imagini foarte plastice care m-au dus cu gândul în trecut, la orele de grafică din liceu. unele cadre din film le-aş fi vrut lucrări de-ale mele, făcute în peniţă şi laviuri. actriţa care-a jucat-o pe lady asaji washizu (echivalentul lui lady macbeth), a fost tare bună. toshiro mifune, la fel. umpic mai reţinut decât în alte roluri, dar foarte convingător. pe foarte scurt, un film despre lăcomie, ambiţie, trădare, soartă, demoni ai remuşcării, moarte.

cred că după încă un film de-al lui kurosawa, yojimbo, am să trec pe kubrick. simt o oarecare saturaţie, acum că am decis că japonezul se numără printre regizorii mei preferaţi. nu vreau să-ntind coarda…:)

yojimbo

a fost cel mai nimerit ca să închei ciclul kurosawa. n-a fost un film răscolitor şi plin de metafore, ca să mă facă să plâng şi să cuget peste măsură, ci unul de acţiune, în genul celor şapte samurai, dar mai scurt şi mai dinamic. e printre puţinele filme (văzute de mine) în care kurosawa îşi foloseşte umorul într-un mod ceva mai evident. sunt câteva schimburi de replici destul de savuroase. un samurai (acelaşi teribil toshiro mifune, pentru care am făcut o pasiune adolescentină) ajunge într-un sat dezbinat şi sărăcit de lupta dintre două clanuri rivale. pe principiul divide et impera, sanjuro kuwabatake (mifune) face câteva demonstraţii de măiestrie cu sabia şi cu mintea lui ascuţite şi pricepute, îi ademeneşte, păcăleşte, zăpăceşte pe membrii clanurilor, şi într-un final, ca un păpuşar iscusit care ştie să mânuiască sforile, îi determină pe toţi să se omoare între ei, până la unul. acum, ce-i drept, o păţeşte şi el destul de rău la un moment dat, dar nu degeaba e ditamai eroul (şi precursor al personajului misterios şi always cool din seria de western-uri cu clint eastwood…), astfel că-şi revine la timp ca să sfârşească ce-a început, plin de demnitate şi de simţul onoarei (bine camuflate de un aer aşa… mai necioplit şi de-o aparentă indiferenţă faţă de soarta omenirii). last man standing, cu bruce willis, e un bun remake. în rest, aceleaşi tablouri mişcătoare alb-negru, foarte vii şi tensionate, sau nespus de poetice, după caz. când mă fac mare, pe lângă avion de acrobaţie, mai vreau să mă fac şi film de kurosawa.