Cum The Middle East au venit cu un al doilea album plăcut, agreabil, dar nu întru atât de special (deloc surprinzător, într-un an decepționant pentru ”sophomores”), desfirându-se și în multe părți, pare un prilej bun să revin la debutul lor plăcut, agreabil, de astă dată special, deschizându-se splendid – ceva ce ține deja de-o feblețe. Unul din cele mai frumoase, acurate și sensibile albume indie ce mi-au înflăcărat altfel prea neclintita-mi fire de o vreme încoace. Iar ceasul încă ticăie pentru următoarea referință asemănătoare.

Desigur că, pentru oricine versat în post-rock, albumul nu se întâmplă să fie cel mai dezirabil, temerar și original album de felul său; dar, în cazul de față, nu știu de ce simt că acest prospect n-ar fi decât un „hering roșu”. Albumul are o frumusețe emotivă, redă cu gust partea melodică ori shoegazey a genului deja-menționat, plus folk neamestecat acustic și indie rock/-pop ”visător”; este fermecător, molcomitor, echilibrat, de nu și ușor tainic în mesaj. Pentru care, ca să plusez, i-aș vedea și pe cei din trupă eroi nesocotiți, în special pe lângă contemporani precum armoniștii Fleet Foxes, ceva mai cinicul Bon Iver sau chansonnierii Angus & Julia Stone.

Da, se poate să fi auzit ”Blood”, în acordurile sale voioase și descătușarea sa finală, într-o reclamă difuzată pe CNN sau în pauzele meciurilor de șlem, în care oameni din toate colțurile lumii se adună și trag de o frânghie să urce soarele pe cer – restul pieselor nu pot exploatate la fel. Fundal de vaiete și reverberații mistice derivate din Magyar Posse în ”Beleriand”, mai încolo ”Pig Food” mergând pe un mix sigurróssian de senin și spleen; gingășia naivă, dar sinceră din ”Tsetsi”, cu valuri arpegiate la chitară și un vocal aerian, într-o atmosferă a derivii; ”The Fall of Man”, cu al său concert îndepărtat de voci, ecouri și murmure.