Nici nu cred că aș fi cinic zicând că majoritatea muzicii vocale indie nu tinde înspre eufonic. Bineînțeles că nu duce lipsă de cantabili și sensibili (pe care, înclin să cred, cititorii de-aici îi descoperă, ascultă și apreciază mai mult decât mine), totuși toți cei care au dat lovitura (sau au dorit) încât să pară interesanți, eclectici, contre-le-vent sau doar hipsteri regali au facut-o într-o notă bizară, criantă, a glasului descompus, a înălțării în falset ori înecării în reverb. Folkiștii cei mai semnificativi sau mai lăudați din ultimii ani nu se deosebesc prea mult: astmaticul Sufjan Stevens, Bon Iver (cred că e a treia recenzie la rând în care îl menționez fără să fie vorba de muzica sa) forțând puțin notele înalte ale emotivului sau Kristian Matsson (Tallest Man on Earth) cu trăsnitul său glas dylanesque.

Ca să dau înțeles acestui preambul, iată unde Fleet Foxes au surprins, acum trei ani, cu ceva ce, în fond, nu e decât firesc de estetic – cânturi și canto deosebite, umplere de armonii și consonanțe, derivări a capella puse pe un folk luminos – fără să treacă drept simpli dichisiți sau colindători ce încearcă prea mult să impresioneze și să cânte curat odată ce le-ai deschis ușa. Iar anul acesta i-a(m) (re)găsit neschimbați (sau, din punct de vedere muzical, nestrămutați), chiar mai serioși și înțelepți, cu un Helplessness Blues care poate nu are aceeași magie, dar este oricum foarte bun, excelent produs, cu aceeași vibrare în tot și toate, în același stil narrante, prin songs of the village & songs from the woods [n.a. – mi-a displăcut să le traduc în propriul folclor], povești ale vieții și virtuților.

Vorba lui Fantano: ”Un album atât de idealist. Găsește iubire, găsește frumusețe în orice. Găsește inspirație, bucurie, melodie, poezie în mere și chiar și în blana unui Collie.” Ceea ce, întâmplător, n-a putut să nu-mi trezească un gând suspicios, silindu-mă să caut în texte și în muzică nuanțe sure. Și ele apar, există, formează un lucid întreg. Dar mai mult de atât, undeva pe album nici nu e greu să-ți dai seama; finalul piesei ”The Shrine / An Argument” produce o schimbare de ton uluitoare și de nepriceput – anunțând poate și o schimbare viitoare a muzicii trupei – cu alămuri și lute ce se smintesc; o tulburare ce dintr-odată pune stăpânire pe tine, o umbrire a simțurilor, răsuflul unui demon ce dăinuie în pâcla silvei.