Arhive autor: bicicleta galbenă

Jan Garbarek & The Hilliard Ensemble la Budapesta

4 Răspunsuri

By Robert Costea.

Miercuri, 2 Mai, 2012, Budapesta. O zi toridă, încinsă.

Bazilica Szent Istvan domină, impunătoare, piața.

În sfârșit, deși orele au trecut plăcut în compania unor prieteni, ne este permis să pătrundem în bazilică pentru a ne ocupa locurile. Răcoarea din interior ne invăluie plăcut, după cuptorul de afară. Interiorul este imens. Nimic ostentativ (cel puțin din cât am observat eu – scopul nefiind vizitarea locașului de cult. Poate altă dată). Mergem spre locurile noastre, în primele rânduri. Concertul trebuie văzut, nu doar auzit. Încet, încet acel spațiu imens, se umple de lume, locurile sunt ocupate în întregime. O forfotă liniștită, cuminte, domnește în jur. Unii se mai fâțâie pe scaun, în căutarea unei poziții mai confortabile, ici, colo râsete înfundate. Toată lumea așteaptă concertul. Se sting încet luminile în sală, se aprind cele din pronaos și…

Mai întâi se aude doar saxofonul. Jan Garbarek intră din dreapta și pășește liniștit spre centrul naosului. Este piesa de deschidere de pe albumul Officium Novum. După câteva momente, de undeva, dintr-un spațiu parcă nedefinit, se aud vocile celor 4 membri ai Hilliard Ensemble. Se apropie încet de Garbarek, venind din direcții diferite, din public. E ireal. În jurul meu, liniște de mormânt. Se aude doar țăcănitul aparatului foto. Venise unu’ să facă poze pentru ziar probabil. E drept că aveam și eu aparatul pregătit. Îl țineam pe genunchi. Voiam să fac și eu câteva poze. M-am dezmeticit – la final.

Și începe chinul, plăcerea, extazul. Timp de o oră și jumătate, am trecut prin toată gama de emoții și sentimente pe care le poate trăi un om. Muzica celor patru, acompaniată de saxofon, pur și simplu ”te taie”. Vorbesc, se joacă, râd, plâng împreună. Iar spațiul contribuie din plin la amplificarea emoțiilor. La un moment dat, Garbarek, cântând, a intrat în public. Saxofonul se tânguia de undeva din spațiul acela nedefinit, răspunzându-le prompt celor patru rămași în fața publicului. E omniprezent, e pretutindeni. Umple spațiul din jurul nostru cu sunetele sale când grave, când sfâșietoare. Și, de parcă n-ar fi fost suficient, la piesa următoare, toți își părăsesc locurile și intră în public. Mergând în direcții diferite. E incredibil. Se țese în jurul publicului o plasă de sunete venite de nicăieri. Extrem de palpabilă. Ai senzația că, întinzând mâna, poți  atinge sunetele.

Mă uit în jur. Lumea, cu ochii închiși, savurează fiecare notă, fiecare frântură de sunet. Un public eterogen, calm, ascultător, cuminte. Nici nu poți să fii altfel, să faci notă discordantă cu ceilalți. Și nu neapărat din lipsă de respect. Pur și simplu, magica succesiune a sunetelor, formând acel întreg gândit de Jan Garbarek & The Hilliard Ensemble, te ține în scaun, te vrăjește, te subjugă. Devii, pentru o oră și jumătate, sclavul sunetelor.

Am visat cu ochii deschiși. Înconjurat de sunete, de durere, de frică, de milă, de bucurie, de tristețe, de veselie, de culori pe care nu le pot defini. Nu am crezut că se poate comprima într-un timp atât de scurt atât de multă viață.

Jan Garbarek este, de mult timp, preferatul meu. Mi-aș fi dorit, după concert, să am ocazia unei întâlniri pentru a-i mulțumi personal că mi-a acordat 90 de minute de delectare, minute care nu sunt și nu vor fi irosite.

Spunea un prieten că, la ora actuală, acesta e cel mai complex spectacol ca încărcătură emoțională. Și nu pot să-l contrazic. Pot doar să adaug că e mai mult decât un spectacol. Cuvântul spectacol mi se pare vulgar în încercarea de a defini evenimentul în sine. Și nici artă nu pot să o numesc. Pentru că depășește chiar și înțelesul acestui cuvânt.

Ar mai fi multe de spus. Doar că nu există suficiente cuvinte pentru a crea o imagine fidelă a ceea ce am văzut și auzit. Știu doar că pe mine evenimentul m-a ”umplut”. Și, deocamdată, e suficient. Sentimentul este extraordinar de intens. Și recunosc că, până acum, am mai avut parte de o asemenea experiență o singură dată. În 2007. La Gărâna. Cu Jan Garbarek pe scenă.

Dacă aveți vreodată ocazia să îi vedeți, nu o ratați.

Dream Theater | A Dramatic Turn of Events [2011]

Lasă un răspuns

In the heart of your most solemn barren night

When your soul’s turn inside out

Have you questioned all the madness you invite?

What your life is all about…

Iată că, la un an de la plecarea unuia dintre membrii fondatori, drum machine-ul Portnoy, Dream Theater revine în forță (știu, e un clișeu, dar faceți abstracție de asta și o să vă lămuriți pe parcurs de ce : P) cu un nou album. După șocul inițial – presupun că au rămas surprinși de decizia bateristului de a pleca (promit să îi întreb personal pe 17 februarie, cu ocazia concertului de la Budapesta) – au decis să continue. De-a lungul timpului au fost nenumărate cazuri când, unul sau mai mulți membri ai unui grup au decis să își continue cariera în mod independent. Vezi Peter Gabriel, plecat în 1974 din Genesis, Fish, plecat în 1988 de la Marillion, Bruce Dickinson plecat de la Iron Maiden în 1992 (revenit în 1999) ș.a.m.d. Dar lumea nu s-a oprit în loc. Din contră. Grupurile și-au continuat activitatea, cu mai mult sau mai puțin succes. La fel e și în cazul celor de la Dream Theater. Au purces la căutarea unui nou tobar pe care – în urma unor audieri foarte mișto documentate într-o suita de video-uri – l-au găsit în persoana lui Mike Mangini. Scopul acestui articol nu este dezvăluirea biografiei trupei sau a noii achiziții. E bine de știut doar că a mai lucrat cu James LaBrie, în proiectele solo ale acestuia, care s-au concretizat prin apariția a 3 albume semnate MullMuzzler/James LaBrie.

Așadar, punct și de la capăt cu noul baterist. Repetiții, studio și înregistrări. Iar rezultatul nu se lasă mult așteptat: în iunie are loc lansarea oficială a piesei On the Backs of Angels, după care, în septembrie, apare noul album. Cu 9 titluri și o durată totală de peste 77 de minute. Tipic pentru Dream Theater: nu mai e loc pe CD nici măcar pentru un fir de praf, e plin ochi. Când scoți CD-ul din carcasă pentru prima oară, parcă ți-e și frică ca nu cumva să se scurgă notele de pe el : ). Lăsând gluma la o parte, e un album de nota 9+. Părerea mea. Știu! Părerile sunt impărțite, iar acest articol este pur subiectiv și reprezintă doar o singură părere. Dar să nu ne pripim și să stăm preț de o clipă și să judecăm la rece. Stilul lor muzical merge de la rock progresiv la progresiv metal. Nimic nou până aici. După cum recunoaște și Jordan Rudess, este un album “heavy, latin and devastating” cu o mare varietate de sunete. Tipic pentru producțiile DT. Are și piese foarte prietenoase, radio difuzabile, conține și balade, heavy metal… la greu, pe alocuri, aș spune că alunecă înspre speed și… rock progresiv din belșug – doar reprezintă însăși esența întregului concept DT. Are solouri agresive, are pian clasic, are dueluri chitara-pian amețitoare, are un ritm implacabil, calculat, are versuri scrise cu grijă, inteligente, într-un cuvânt este un album rotund. Nu neapărat fără cusur. Cârcotași vor exista întotdeauna. Întrebarea care se pune însă: cum ne place să judecăm lucrurile? Prin prisma propriei personalități sau… plecăm urechea la ce spun alții și ne însușim acele afirmații? Pentru că există voci care susțin că, după plecarea lui Portnoy, muzica lor nu mai sună la fel. E adevărat, pe Mangini nu l-au cooptat (încă) în procesul de creație. Trebuie să își câștige acest drept. Trebuie să demonstreze că este capabil să ducă mașinăria DT în… brațe și picioare. Vă întreb însă: dacă nu ați fi la curent cu plecare lui Portnoy, la o primă audiție a acestui album ați fi în stare oare să spuneți cu siguranță cine e cel de la tobe? Știu. Fiecare are propriu-i stil de interpretare. Propriu-i mod de a “se juca”! Ceea ce îl face unic. Insist totuși să întreb: sunteți siguri că LA PRIMA AUDIȚIE nu veți spune că la tobe e Portnoy? Așadar, înainte de a da crezare review-urilor, ascultați albumul și credeți ce vă spune muzica. Ascult albumul din ziua în care a apărut. În drum spre birou, în drum spre casă. Și acasă. Cu căștile pe urechi. E pe autorepeat în playlist. Și nu, nu sunt obsedat! Dar descopăr lucruri noi la fiecare audiție. Și atâta timp cât voi mai descoperi ceva nou, voi continua să îl ascult. Și nu încerc să îl compar cu albumele precedente. La ce bun? Acesta e un abum nou, compozițiile sunt noi. Evident, personalitatea fiecăruia își pune amprenta pe tot ce fac, compun, scriu. Da, acest lucru se simte. Se simte pe vocea lui LaBrie, pe chitara lui Petrucci, pe clapele lui Rudess, pe basul lui Myung. Pentru că sunt aceiași. Și pentru că fac acest lucru de o bună bucată de vreme. Și pentru că le place acest lucru. Și… îl fac extraordinar de bine. Asta nu face decât să confirme “rotunjimea” întregului concept DT și se regăsește în tot ce le poartă semnătura.

Îmi dau seama că despre piese nu am spus nimic. Dar nici nu intenționez. Asta ar însemna să îmi spun părerea despre fiecare piesă, iar voi să mă credeți sau nu. Și poate să vă lăsați influențați. Sau nu. Mai bine să descoperiți voi muzica de pe album, să vă lăsați purtați de ea, să o apreciați sau, de ce nu, să o respingeţi. Oricum, vă urez audiție plăcută. Și, indiferent cât de cârcotași ați fi, ceva bun tot veți găsi, ceva care să vă placă pe acest nou album Dream Theater.

by Robert Costea

Concurs Bicicleta galbenă | Imigranţii

20 Răspunsuri

Oameni buni şi frumoşi, inaugurăm noul site BICICLETA GALBENĂ (cu .ro în coadă) cu un nou concurs, după modelul de succes cu care v-am obişnuit. Cred că mulţi îşi mai amintesc de valul de tineri prozatori români publicaţi cu răsunet şi controversă de Polirom în 2004, o mare parte confirmând ulterior ba ca poeţi, ba ca hipster-activişti de succes, ba chiar ca teoreticieni ai fenomenului manelelor. 

Unul dintre aceşti tineri scriitori era şi Ioana Baetica, al cărei roman de debut, Fişă de înregistrare, se număra printre cele mai bine scrise din infama serie – şi printre preferatele mele. La o distanţă de, iată, şapte ani, Ioana Baetica revine cu un nou roman, Imigranţii. Pentru a nu-i distruge corola de minuni, suspansul sau pofta de necunoscut a cititorului, nu voi dezvălui subiectul romanului, lăsându-vă plăcerea de a descoperi asta singuri. Titlul mi-a oferit însă o idee pentru tema concursului şi mă grăbesc s-o notez aici pentru dumneavoastră. Aşadar.

De ce te afli încă în România? S-au deschis graniţele, poate n-ai aflat? Ce cauţi aici, în ţară? Dincolo e mai bine, trebuie să fie mai bine. Mai speri la ceva? Şi dacă da, la ce? Şi de ce?!

Răspunsul cel mai, cel mai, îl/o va transforma pe cel/cea care îl va da în fericitul/fericita posesoare al/a celui mai recent roman al Ioanei Baetica Morpurgo.

Prin bunăvoinţa Ioanei, pe care am întâlnit-o la lansarea de la Cluj a romanului, am obţinut pentru viitorul câştigător al cărţii o dedicaţie. Scrisă de însăşi autoare pe pagina de titlu a cărţi. 

Enjoy!

Festivalul George Enescu – Ediţia a XX-a

3 Răspunsuri

Cea de-a 20-a ediţie a Festivalului George Enescu va avea loc între 1 şi 25 septembrie 2011. În această perioadă vor avea loc mai mult de 90 de evenimente în 8 „locații” din București și câteva evenimente conexe în alte orașe. Festivalul George Enescu este unul dintre cele mai importante festivaluri de muzică clasică din Europa și are loc la fiecare doi ani, în onoarea compozitorului George Enescu. Structura festivalului constă în șase serii de evenimente de muzică clasică, dar și contemporană, de la muzică simfonică și corală, la operă, balet și world music.

Televiziunea Română dedică 20.000 de minute Festivalului Internaţional „George Enescu”. Toate transmisiunile în direct şi înregistrările din cadrul Festivalului Enescu de la Sala Mare a Palatului vor fi HD. Joi, veţi putea urmări, în direct, deschiderea oficială a festivalului – concertul susţinut de Filarmonica din Haga/Residentie Orkest. Prima parte a concertului de deschidere va fi transmisă pe TVR Cultural, TVR1, TVR Internaţional & TVR HD.

La Radio România Muzical ascultaţi în direct 49 de concerte şi alte 20 de concerte înregistrate şi difuzate la doar câteva zile după concert, capete de afiş rămânând seriile de „Recitaluri şi concerte camerale” (Ateneu, ora 17), „Concertele de la miezul nopţii” (Ateneu, ora 22,30), „Mari orchestre ale lumii” (Sala Mare a Palatului, ora 19,30). Acele concerte pentru care artiştii nu au acordat dreptul de a fi transmise în direct, sunt difuzate la doar câteva zile după înregistrare.

via George Enescu Festival și Radio România Muzical.

Câteva recomandări Bicicleta galbenă: titanica prezență a lui Valery Gergiev și a Orchestrei Teatrul Mariinsky (11 și 12 sept. | Sala Palatului, 19:30), weekendul schumanian propus de minunata Orchestre de Chambre de Lausanne și Christian Zacharias (9, 10 și 11 sept. | Ateneu, 22:30), puritate ceaikovskiană în prima seară cu Orchestra Filarmonică din Israel și Zubin Mehta (19 sept.), fast post-romantic și senectute rurală enesciană în a doua (20 sept. | Sala Palatului, 19:30), concertul poate cel mai rafinat al mult-îndrăgitului Murray Perahia împreună cu Saint Martin in the Fields (10 sept. | Ateneu, 17:00), Bach modern-orchestrat și Octourul lui Enescu în viziunea lui Gidon Kremer (21 sept. | Ateneu, 17:00), ori chiar un leap of faith cu o îndrăzneață și rară abordarea a unei capodopere moderne (Turangalîla lui Messiaen) de către Orchestra Națională Radio (15 sept. | Sala Palatului, 19:30) sau muzică electroacustică oferită de Ansamblul ”Hyperion” (3 sept. | Sala ”M. Jora”, 11:00). Seria ”World Music” include concertele Chavei Alberstein (22 sept. | Sala ”M. Jora”, 19:30) și Dhafer Youssef (23 sept. | Sala ”M. Jora”, 19:30). Concertele din Arad, Bușteni, Cluj, Iași, Sibiu, Târgu Mureș și Timișoara nu mai au, presupunem, nevoie de o selecție.

Bilete mai puteţi găsi online pe site-ul Eventim și la magazinele din rețeaua Eventim în toată țara: Germanos, Orange, Vodafone, Domo, librăriile Humanitas, birourile Eventim din București și din țară.

Cu osebită plăcere anunţăm că trimisul nostru special la Festival, Viktor Bach, va relata pentru Bicicleta galbenă despre nemaipomenitele desfăşurări muzicale de acolo în perioada 8-21 septembrie.

Alchimia pasiunii

1 Răspuns

by Adriana Cârcu

Acum vreo două luni, în timp ce urmăream cu încântare crescândă (ca să nu spun cu gura căscată) materializarea programului Festivalului de la Gărâna, i-am spus, mai în glumă, lui Marius Giura: „Observ că ție, când îți place în mod deosebit un muzician și vrei să-l asculți mai îndeaproape, îl inviți, pur și simplu, la Gărâna.” Azi, când stau să mă gândesc mai bine, constat că mare adevăr grăia gura mea, dar și că adevărul acesta e ceva mai complex. Gustul sigur conjugat cu o anumită tenacitate pe care Marius o descria atât de plastic într-un interviu – „Ascult, cântăresc şi călăresc mai departe.” -, sunt doar semnele vădite ale unei alchimii bazate pe pasiune și pe o intuiție muzicală fără de greș.

Pasiunea și sinergia creativă au marcat amprenta genetică a jazzului și i-au configurat profilul de la bun început. Manifestările jazzului, chiar și cele de natură organizatorică, au avut mereu nevoie de aceste “soft skills” care să-i asigure receptarea și continuitatea. Și acesta este probabil și motivul pentru care muzica de jazz a fost calificată – mai ales la începuturile ei în Europa (și mai ales de către aceia care nu doreau sau nu puteau să-și dezvolte simțirea pentru ea) -, drept “decadentă”. Pe de altă parte, lipsa de accesibilitate în sens popular a situat-o, în mod paradoxal, tocmai la polul opus: manifestările de jazz erau considerate elitiste; apanajul unui grup restrâns de inițiați.

Aceste două atitudini extreme și-au găsit, la vremea lor, adepți și în România. La începutul anilor ’70, Clubul de Jazz din Timișoara intrase de-a binelea în vizorul politrucilor. În afara faptului că jazzul era considerat un gen muzical eminamente capitalist, deci incompatibil cu principiile “ieticii” comuniste, păcatul capital, care a dus până la urmă la închiderea clubului, a fost acela că la ARLUS se cânta o muzică “destrăbălată” ce încuraja imoralitatea. De multe ori după aceea m-am gândit că tocmai această acuzație, ridicolă prin absurdul ei, era, până la urmă, indiciul clar al faptului că încărcătura emotională și dimensiunea senzuală ale jazzului erau perceptibile până și la acel nivel, doar că cei care le percepeau nu aveau mijloacele necesare ca să le prelucreze sensibil.

De atunci și până azi jazzul românesc a parcurs un drum frumos. Festivalul de la Gărâna aflat, iată, la a 15-a ediție, nu numai că a continuat o tradiție a pasiunii, dar a și îmbogățit-o cu o dimensiune nouă, aproape legendară. De ce vin oamenii la Gărâna și de ce vin în număr atât de mare? Condițiile climaterice nu sunt tocmai ideale pentru un festival în aer liber, iar jazzul este departe de a fi devenit un gen muzical popular. Acest fenomen de popularitate selectivă are o cauză dublă. Când Marius Giura vrea să asculte un muzician, el nu o face numai pentru sine, ci și pentru un public pe care-l „crește” și îl cultivă de mai bine de un deceniu. Iar acest public receptiv și rafinat, care sfidează canoanele oricărui elitism, ia în fiecare vară calea Gărânei ignorând ploaia și frigul nopții, pentru a trăi timp de câteva zile doar din magia muzicii. De ce o face? Și aici răspunsul se află, cred, tot în mirabila alchimie a pasiunii.

Festivalul de Jazz de la Gărâna a prezentat anul acesta un line-up care, dacă cumva ar mai fi existat vreo urmă de îndoială, îl instalează definitiv în elita festivalurilor europene și chiar mondiale. Într-o corespondență recentă, John Kelman, redactorul site-ului All About Jazz, revistă ce deține unul dintre primele locuri în ierarhia competenței, îmi comunica: “… you’ve got the go-ahead to cover the Garana festival for AAJ, and thanks again for bringing it to us”.

We thank you for bringing it to us, Marius Giura!

articol apărut în caietul-program al Festivalului

Concurs Bicicleta Galbenă | Cartea Alcool

97 Răspunsuri
Dragi copii, dragi fideli, dragi necunoscuţi,

Dacă n-aţi avut ocazia

S-o cunoaşteţi pe Aspazia,

Vă invităm să descoperiţi ce zace în voi, precum şi în noi, în cadrul unui concurs menit să scoată ce-i mai rău din om, respectiv RIMA. Ce poate fi mai plăcut decât să constaţi că în adâncul spiritului tău, chiar pe fundul lui putem spune, fermentează idei vizionare precum „se întâmplă câteodată să plouă, după ora nouă”?

Iată cu ce vă puteţi confrunta: 1. exprimarea celor mai tainice suferinţe – „rimă verde, rim’albastră /mi-a murit garoafa-n glastră” 2. susţinerea celor mai nobile cauze – ” Deprimat, nedeprimat /Vivat porcul fermecat! „ 3. descoperiri ştiinţifice „de saudade e de tîrnurã/ îmi pică plombele din gură”. 4. lupte drepte: „Ţară, ţară vrem ostaş’ /c-avem război pe imaş/ cu un groaznic iepuraş”. 5. lupte nedrepte: „Cu şorţ de măcelar pus în loc de peretar /Cu răpirea din Serai şi ţigani cu şase cai”. Şi-acestea-s doar câteva exemple din minunata ediţie I a concursului! Mai sunt multe subtilităţuri de dezgropat. Şi sunteţi invitaţii noştri.

Tot ce aveţi de făcut este să ne trimiteţi fără preget versurile pe care le puteţi sau nu le puteţi concepe, important e să rimeze. Din ediţia anterioară am constatat că juriul notează talentul cu 1 punct iar vitejia cu 12, dintr-un total absolut nedefinit.

Pentru a fi luate în considerare, prea-frumoasele versuri vor trebui scrise mai jos, la comentarii.

Premiul oferit este Cartea Alcool a lui Ion Mureşan (Editura Charmides, 2010), probabil cel mai premiat volum de poezie al anului, o apariţie de proporţii epice a unui autor deja mitic.

Concursul începe miercuri la prânz şi durează până duminică seara târziu. Alte amănunte şi precizări vor fi publicate pe parcurs, pe măsură ce le vom afla rostul şi locul.

Aşadar, spor la rimat!

Festivalul International de Jazz Ploiesti Hot Jazz Summit

Lasă un răspuns

Ediţia a VI-a, Teatrul Ploiesti

FB EVENT 

Primăria Municipiului Ploieşti, Teatrul Toma Caragiu şi Asociatia Culturală Jazz Forum ’03, în parteneriat cu Sibiu Jazz Festival, organizează în perioada 13-15 mai a.c., la Teatrul Toma Caragiu, ediţia a VI-a a Festivalului Internaţional de Jazz Ploiesti Hot Jazz Summit.

Programul Ediţiei


Vineri 13 Mai/Friday 13th of May

19:00 – Deschiderea Festivalului/Jazz Festival Opening

19:30 – Harry Sokal Trio (Austria)

Harry Sokal – saxofon
Raphael Wressnig – orga
Lukas Knöfler – tobe
www.harrysokal.com

21:30 – recital Fanny Bériaux Quartet (Belgia)

Fanny Bériaux – voce/voice
Manu Bonetti – chitara/guitar
Jérome Baudart – tobe/drums
Max Malkomes – double bass
www.fannyberiaux.com

Sambata 14 Mai/Saturday 14th of May

19:30 – China Moses (SUA, Franţa)

China Moses – vocal
Raphael Lemonnier – piano
Jean Pierre Derouard – baterie/drums
Fabien Marcoz – bass
www.chinamoses.fr

21:30 – Maria Joao şi Mario Langinha Quartet (Portugalia)

Maria Joao – vocal
Mário Laginha – pian/piano
Nelson Cascais – bass
Marcos Cavaleiro – tobe/drums
www.mariajoao.org

Duminica 15 Mai/Sunday 15th of May

19:30 – Chromosomos (Polonia)

Tomek Kasiukiewicz – trombon/trombone, electronics
Lukasz Kluczniak – saxofon/saxophone
Marcin Lamch – bass
Artur Dominik – tobe/drums, electronics
www.chromosomos.art.pl

21:30 – Chucho Valdes and Afro-Cuban Messengers (Cuba)

Chucho Valdés – Piano
Mayra Caridad Valdés – Vocal
Lázaro Rivero Alarcón – Bass
Juan Carlos Rojas Castro – Baterie/Drums
Yaroldy Abreu Robles – Percutie/Percussion
Dreiser Durruthy Bombalé – Bata & Vocal
Carlos Manuel Miyares Hernandez – Saxofon Tenor/Tenor Saxophone
Reinaldo Melián Alvarez – Trompeta/ Trumpet
www.valdeschucho.com

Festivalul de foarte scurt metraj 2011

Lasă un răspuns

A XIII-a ediţie a festivalului (a V-a pentru România) ajunge simultan în 70 de oraşe din România, Franţa şi în alte 15 ţări. Este o selecţie proaspătă de filme de maxim 3 minute, reprezentând cele mai bune şi cele mai scurte producţii actuale. Très Courts vă dau întâlnire oriunde vă aflaţi, între 6 şi 8 mai, din Paris la Cluj-Napoca, Chişinău, Iaşi, Singapore, Rio, Timişoara sau Rabat… şi pentru prima oară anul acesta în Bistriţa, Sibiu, Bratislava.

Festivalul propune o selecţie de filme foarte scurte venite din întreaga lume şi o a doua selecţie naţională de filme româneşti. Durate filmelor nu depăşeşte 3 minute, aceasta fiind singura regulă care trebuie respectată. Toate genurile sunt prezente: ficţiune, documentar, animaţie, film experimental… Amatori sau profesionişti, începători sau celebri, clasici sau inovatori, regizorii acestor foarte scurt metraje vin din toate colţurile lumii.

Festivalul are loc în 6, 7 şi 8 mai 2011, în aproximativ 100 de oraşe din lume, dintre care peste 25 sunt din România, Ungaria şi Republica Moldova. În total, 13 ţări de pe cele 5 continente găzduiesc festivalul. Pentru mai multe informaţii despre locaţiile festivalului în ţara noastră, accesaţi site-ul nostru, secţinea Oraşe. Centrul cultural francez Cluj este coordonatorul Festivalului Très Courts în România, Ungaria şi Moldova.

_________________

Programul pentru CLUJ-NAPOCA:

5 mai, Fabrica de Pensule (str. Henri Barbusse 59-61)

18:30 – Around the Très Courts Romania

19:30 – Selecţia internaţională

22:00 – Paroles de femmes

6 mai, Casa Municipală de Cultură (Piaţa Unirii 24 et.1)

16:00 – Très Courts Familial (filme pentru publicul tânăr)

18:00 – Paroles de Femmes

19:30 – Around the Très Courts Romania

21:00 Party Très Courts in Le General (Eroilor 18)

7 mai, Cinema Victoria

21:00 – Selecţia internaţională

intrare liberă la toate proiecţiile

Deci, cu mic cu mare!

A apărut! Gellu Naum, Opere I. Poezii

Lasă un răspuns

Opere I. Poezii de Gellu Naum, ediţie îngrijită şi prefaţată de Simona Popescu, reuneşte, în ordine cronologică, toate cărţile de poezie suprarealistă ale autorului, de la debutul cu Drumeţul incendiar (1936) până la postuma Calea Şearpelui (2002). Nu sunt reluate volumele din anii ’50, cuprinzând literatură pentru copii sau texte conjuncturale: Aşa-i Sanda (1956), Cel mai mare Gulliver (1958), Cartea cu Apolodor (1959), Poem despre tinereţea noastră (1960), Soarele calm (1961), A doua carte cu Apolodor (1964).

„Poate ca faţa şi suprafaţa (binomul din titlul volumului din 1994) ar putea fi o bună metaforă textuală pentru ceea ce a scris, o viaţă întreagă, Gellu Naum. Cuvântul suprafaţă nu are legatură nici cu suprarealitatea, nici cu obişnuita semnificaţie de dicţionar. Sensul trebuie cautat în altă parte: ca în cazul gemelor, «suprafaţa» volumelor lui Gellu Naum este suma «feţelor» poeziilor lui, care creează împreună o structură cristalină cu «adâncime» şi strălucire, cu mare putere de refractare/reflectare.” (Simona Popescu)

„În cazul lui Gellu Naum, foarte mult m-a impresionat şi persoana, pur şi simplu mi-a fost drag din prima clipă omul acela. Şi am văzut în ce măsură această persoană este şi text, şi persoană, deci n-am mai putut să diferenţiez. Îl admir pâna în ziua de astăzi şi, pentru mine, este cea mai bună literatură romană pe care eu o ştiu în ultimii cincizeci de ani.” (Herta Müller)

via editura polirom / catalog / carte.

David Sylvian, Arve Henriksen & Jan Bang | Thermal Live

Lasă un răspuns

David Sylvian e The David Sylvian; Arve Henriksen e cel mai subtil / rafinat / hipnotic trompetist în viaţă de pe hard-disk-ul meu, iar Jan Bang este un muzician, DJ şi producător norvegian la al cărui album din 2010 …And Poppies from Kandahar* au contribuit Arve Henriksen, Nils Petter Molvaer, Bugge Wesseltoft, Eivind Aarset, Sidsel Endresen şi Erik Honoré.

Jan Bang va fi prezent la Festivalul de jazz de la Gărâna pe 24 iulie alături de Eivind Aarset.

*albumul a apărut la casa de discuri a lui David Dylvian, Samadhisound.