Arhive autor: cristi c.

Muzika Magika | primă audiţie Manu Katche – Manu Katche (ECM 2012)

1. Running After Years – o introducere, în tempo mediu, în atmosfera albumului, inspirată din jazz-ul anilor 60, ne oferă şi prima surpriză a CD-ului: trompeta lui Molvaer apare eliberată de încărcătura efectelor electronice.

2. Bliss continuă atmosfera cinematică cu o ritmică ceva mai tribală peste care străluceşte prezenţa Hammond-ului B3.

3. Loving You este ceea ce se anunţă în titlu, o baladă sentimentală care ce înscrie cuminte în siajul bucăţilor anterioare.

4. Walking By Your Side se bucură de o partitură de tobe elegantă, pe balansul căreia Molvaer îşi poate broda acum liniştit expozeurile sale binecunoscute.

5. Imprint întăreşte senzaţia de easy listening, complice ritmica downtempo, unisonurile trompetă-saxofon şi eleganţa aproape romantică a pianului.

6. Short Ride se inspiră din acelaşi soul jazz specific anilor 60, în prim planul scenariului muzical aflându-se acum tenorul lui Brunborg.

7. Beats & Bounce creşte puţin stroke-ul cu un funk aşezat care invită din plin la improvizaţie, dovadă şi faptul că, cu cele 8 minute şi 28 de secunde ale sale, este cea mai lungă piesă de pe album. În partea ei secundă îl regăsim pe Molvaer în mediul său familiar.

8. Slowing the Tides preia ştafeta din locul în care o lăsase trompetistul norvegian. Chiar dacă pe coperta interioară este specificat faptul că toate bucăţile sunt compoziţii Manu Katche, atmosfera introductivă i se datorează exclusiv celui dintâi.

9. Loose survine la timp pentru a ne readuce în teritoriul anterior explorat al jazz-ului şaizecist.

10. Dusk On Carnon încheie CD-ul cu o notă meditativă, deloc surprinzătoare având în vedere coordonatele sale. Pianul solo, la care se aşează de această dată chiar Manu Katche, funcţionând aici ca o coda muzicală şi auctorială.

Nils Petter Molvaer – trumpet, loops
Tore Brunborg – tenor & soprano saxophones
Jim Watson – piano, Hammond B3
Manu Katche – drums, piano

Recomandări la kg

Ocazional ies din atmosferele rarefiate ale jazzului european de factură nordică şi mă delectez cu întreprinderi când mai post, când mai rock, aşa cum fac de câteva săptămâni încoace cu ultima apariţie semnată PusciferConditions Of My Parole. Atenţie sporită la piesa de titlu, mare succes la The Letterman Show.

Dacă sunteţi amatori de sonorităţi world music cernute bine prin estetica jazz a casei de discuri ECM atunci sper că o veţi savura pe Sinikka Langeland şi odată cu ea albumul The Land That Is Not.

Stanley Jordan a scos un album anul acesta, Friends, în colaborare cu o serie de muzicieni contemporani de top: Charlie Hunter, Bucky Pizzarelli, Mike Stern, Kenny Garrett sau Nicholas Payton.

Iar dacă vorbeam despre chitarişti să nu uităm de ultimul album semnat Sylvain LucOrganic, un cd plin de suprize pentru cei familiarizaţi deja cu stilul jazzman-ului francez. Nu am găsit nimic concludent pe youtube aşa că va trebui să mă credeţi pe cuvânt. Sau să verificaţi…

Ricardo Villalobos & Max Loderbauer – Re: [ECM 2011]

Având în vedere că în ultima vreme mi-am neglijat îndatoririle faţă de cititorii Bicicletei îmi fac mea culpa şi vă propun un album ECM, cum altfel. Nu vă lăsaţi înşelaţi de sonoritatea numelui, Ricardo Villalobos nu are nimic în comun cu pop-ul latin. Re: e un album escapist, soundscapist si plin de întortocheli savuroase.

Wolfert Brederode Quartet | Post Scriptum

Clarinetul este un instrument sensibil şi pretenţios, însă nu de puţine ori muzicienii îl transformă într-o lighioană stridentă şi isterică. Din fericire nu aşa stau lucrurile în cazul lui Claudio Puntin, un instrumentist din Ţara Cantoanelor inteligent şi cu un simţ artistic pe gustul subsemnatului. Colaborarea acestuia cu pianistul olandez Wolfert Brederode este una cât se poate de fericită, complici şi ceilalţi doi acoliţi: Mats Eilertsen (contrabas), Samuel Rohrer (tobe). Departe de a fi o coda conclusivă, Post Scriptum (2011, ECM 2184) anunţă insistent voci proaspete în peisajul jazzului european.

Arta de a (nu) copia

Copii, când vine momentul să abordaţi repertoriul unor formaţii celebre, să nu faceţi ca şi compatrioţii nostri mai puţin inspiraţi şi să imitaţi ieftin producţii muzicale de prestigiu, ci să procedaţi ca estonienii de la Rondellus, care au luat piese Black Sabbath şi au făcut cam ce au vrut cu ele: le-au trimis înapoi în secolul XIV, le-au tradus în latină şi le-au interpretat în litera şi spiritul muzicii medievale. Sabbatum (2002) va reuşi (sper) să oripileze puriştii ambelor genuri cu această tentativă de domesticire a sonorităţilor heavy metal prin intermediul unor instrumente ca harpa, lăuta, cimpoiul, tamburina sau… (fără îndoială favoritul dumneavoastră) psalterul.

Pretexte cinefile | Takes on Pasolini

Cum se apropie TIFF-ul iar cinefilii clujeni sunt în mare fierbere, mă hazardez să vă răpesc atenţia preţ de 52 de minute şi 29 de secunde cu un album inspirat de şi dedicat regizorului italian Pier Paolo Pasolini. Takes on Pasolini (2005, CAMJ 7779-2) este un cd semnat de trio-ul Antonio Farao’, Miroslav Mitous, Daniel Humair. Dacă secţia ritmică reprezenta o garanţie pentru mine, surpriza plăcută a venit din partea pianistului, Farao, care, cu un stil relaxat şi dinamic, face un excurs muzical demn de luat în seamă prin filmografia pasoliniană. Mamma Roma, Medea, Porcile, Teorema, Oedipus sunt totodată pelicule de vizionat dar şi teme de ascultat.

Recomandări 3.1


Amatorii de muzică de fanfară sunt rugaţi să se abţină de la a asculta reinterpretările iconoclaste efectuate de francezii de la Journal Intime după piese celebre, şi ceva mai rock, din repertoriul lui Jimi Hendrix. Lips on Fire se duce acolo unde nici un chitarist nu a îndrăznit să păşească înainte.

Jazzul polonez e o garanţie aproape la fiecare apariţie, dovadă şi trio-ul condus de pianistul Marcin Wasilewski. Iar când ultima producţie, Faithful (2011),  poartă semnătura ECM, ascultătorul poate avea încredere că urechile nu-i vor fi agresate de tururi de forţă mecanice şi redundante.

Cînd e vorba de reinterpretări subtile ale unor standarde arhicunoscute şi, de unii, arhimaltratate, chitaristul John Abercrombie este unul din maeştrii incontestabili, dovadă un album mai vechi, înregistrat ca session man, dar care ar fi putut figura foarte bine şi sub nume propriu: Baseline (Hein Vandegeyn, John Abercrombie, Joe LaBarbera) – Standards (2007).

Marc Copland – Haunted Heart and Other Ballads

Marc Copland – pian

Drew Gress – contrabas

Jochen Ruckert – tobe

Saxofonist ce şi-a descoperit vocaţia pentru pian la vârsta de 35 de ani, Marc Copland aduce în lumea jazzului o artă ce seduce prin eficacitate melodică. Audiţia nu este distrasă de tururi de forţă debordând de virtuozităţi excesive. Accentul cade pe logica intrinsecă a melodiilor ce, deposedate de exigenţa versurilor, îşi dezvelesc parcă mai uşor subtilităţile armonice. Climaxul este sacrificat de dragul pulsaţiei constante, când într-un swing mediu, când mai lente, când aproape statică.

Jocul de domino al clapelor este acompaniat cu eleganţă de o secţie ritmică atentă, ce dă dovadă de un bun-simţ estetic. În atmosfera calmă a baladelor, saxofonul este o prezenţă mută, evocată obsesiv de una din temele predilecte ale lui John Coltrane, My Favourite Things, pe care Marc Copland o tratează în trei versiuni a căror scurtime nu este depăşită decât de lirismul tuşelor de factură impresionistă. Caracterul ei de laitmotiv conferă o coeziune suplimentară unui album de altfel perfect echilibrat.

Aici, Copland în duo cu Gary Peacock: