Arhive autor: validerevlean

De ce Kindle-ul nu va ucide librăriile din România

De ceva vreme văd că tot scrie lumea pe bloguri cum explozia ebook-urilor va duce la dispariţia cărţilor în formatul clasic. Şi tot de ceva vreme, o mulţime de oameni – deseori necunoscuţi – mă întreabă prin librărie dacă nu îmi e frică de ebook-uri, că sigur meseria asta, a mea, de librar e fără viitor. Adică sigur vom da faliment şi toată lumea va asta acasă şi îşi va cumpăra cărţi on line citindu-le pe kindle sau pe propria variantă de reader. Şi toată lumea va cumpăra mai uşor, mai ieftin, iar instituţia librăriei nu va mai fi necesară.

Tot nu demult un personaj aflat în conducerea unei edituri ţipa pe facebook despre pericolul tot mai mare al librăriilor care sug sângele poporului. Mai precis, prin taxele impuse, scumpesc cărţile şi nici nu plătesc editurile. De unde înţelegem că librăria e un soi de căpuşă care trăieşte pe spinarea autorilor şi a bieţilor şi nevinovaţilor editori, ale căror viziuni despre preţul unei cărţi sunt răsturnate brutal de rabatul librăriilor. Şi că librăriile trebuie boicotate, sperând astfel că piaţa editorială se va elibera de balastul nedorit prin falimentul celor din urmă. Pentru cei care nu ştiu, rabatul e un procent reţinut din costul final al cărţii, după ce scazi tva-ul de rigoare, procent care revine librăriei. În România, rabatul mediu e undeva între 40 şi 50%.

În revistele şi site-urile de specialitate de-afară există o sumedenie de articole şi dezbateri despre carte vs. ebook. Şi despre efectele concrete ale apariției ebook-ului într-o competiție deschisă cu tradiționala carte: scăderea vânzărilor, falimentul unor lanţuri importante de librării, ieftinirea cărților etc.

Ei bine, eu unul nu cred că librăriile în România vor da faliment aşa repede. Ce-i drept, industria cărţii trece prin schimbări rapide, iar problemele economice afectează masiv o industrie care nu e necesară în mod obligatoriu stomacului. Iar românul judecă deseori cu stomacul. Ce-i care cred că dispariţia cărţii tradiţionale – adică copaci tăiaţi, tipografie, depozite, curierat – şi a librăriei în format clasic – chirie clădire, utilităţi, salarii pentru angajaţi, taxe la stat – vor duce la ieftinirea formatului de ebook, se pot convinge uşor că nu e aşa. Preţul unui ebook afară nu e decât puţin mai ieftin decât cel al unei cărţi în format clasic. Că în România a explodat o ofertă de ebook-uri la 5 şi 10 lei e adevărat, însă şi preţul cărţilor era cam tot pe acolo iniţial, primele ebook-uri fiind realizate pentru cărţi aflate la reduceri în rafturile librăriilor. Adică la un preţ tot undeva între 5 şi 10 lei. Că lumea nu vrea să rişte.

Însă nu aici e problema. Cred că există un procent mare de naivitate în discursul celor care cred că lumea nu va mai citi cărţi pe hârtie. Eu spun tot timpul că în România se face cadou o carte mai des decât se citeşte, gestul de a şi citi cartea cumpărată sau primită nefiind atât de popular. Se citeşte din ce în ce mai puţin, drept dovadă fiind sondajele cu rezultate devastatoare: majoritatea românilor nu a citit nici măcar o carte anul acesta. Şi atunci, întreb eu: de ce o majoritate care nu citeşte deloc sau care confundă cărţile cu manualele şi culegerile şcolare şi, uneori, cu cartonata primită cu ziarul, de ce această majoritate ar descoperi brusc şi dintr-o dată vizibil o plăcere şi-o poftă cruntă de a citi pe un device electronic, adică pe-o jucărea care costă şi ea destui bani!? Care e raţionamentul, dincolo de noutatea jucărioarei, care îl va face pe necititor din născare sau din şcoală să devină cititor de mii de pagini devorate pe Kindle, de exemplu, în detrimentul televizorului, manelelor, calculatorului sau a discotecii de seară cu seară. Adică ce feromoni o fi având un reader cât să transforme în câţiva ani o Românie incultă într-una de cititori profesionişti, fie ei şi de carte de masă.

Nu, domnii mei. Românii nu vor citi mai mult pentru că au apărut jucărioarele. Că citesc deja din ce în ce mai puţin. Şi librăriile nu vor da faliment că o să fugă cititorii repede acasă să-şi descarce noutăţile de pe Amazon. Librăriile dau faliment că lumea nu mai citeşte şi nici nu mai cumpără carte de vreun fel sau altul. Suntem destul de puţini cei care citim, noroc de cei ipocriţi care încă fac cadouri cărţi.

Şi ca o concluzie tristă: într-un sondaj făcut acum un an, majoritatea celor care credeau în dispariţia rapidă a cărţilor pe hârtie intra în următoarele categorii: fără studii superioare, locuind la sat şi fără cărţi citite în ultimii ani.

Dumitru Bădiţa la Nepotu’ lui Thoreau

Lasă un răspuns

Thoreau se întoarce în 2012 şi cum se putea altfel fără un invitat de seamă pe nume Dumitru Bădiţa. Scriitor capricios, mofturos, scriitor de detaliu, amuzant, făcând parte din tagma ironicilor şi perfecţioniştilor lui Stelian Muller (cel puţin cu ultimul volum), Bădiţa e un poet ce merită ascultat şi un partener grozav de discuţie. Cum s-ar spune, organizatorii garantează o seară de lectură, critici şi poveşti cu şi despre literatură numai bune pentru începutul de an.

Dumitru Bădiţa. Volume publicate: unghii foarte lungi şi cumsecade (Editura Vinea, 2005); Poeme prerafaelite (Editura Pontica, 2008; Premiul Filialei Sibiu a USR); Invitat la Săvârşin (Editura Casa de pariuri literare, 2010), Faze şi emfaze (Editura Tracus Arte, 2011).

A publicat poeme şi alte texte în revistele Euphorion, Tomis, Tribuna, Echinox, Paradigma, ca şi cum, Hyperion. A apărut cu poeme în presa literară din Canada şi Serbia.

Din 2003 este membru al site-ului clubliterar.com.

Blogul autorului poate fi accesat la: http://fazalunga.wordpress.com

Despre revistele literare româneşti. Prima parte.

Lasă un răspuns

Textul de faţă porneşte de la o iritare pe care nu am cum să o maschez. În România există undeva între 100 şi 120 de reviste care se încadrează în tematica culturală, majoritatea subvenţionate de către bugetele consiliilor locale sau judeţene ori sprijinite de filialele Uniunii Scriitorilor, AFCN, ministerul culturii etc. Multe dintre aceste reviste publică articole şi scriitori fără minime considerente literare, academice, estetice etc. Majoritatea nu au distribuţie decât pe hârtia de decont. Fireşte, ar trebui să întreb retoric câte reviste de cultură cunoaşteţi şi, din cele pe care le cunoaşteţi, câte dintre ele puteţi găsi în librării sau chioşcuri de ziare.

Răspunsul nu îşi mai are sensul. Numărul, aproximez din propria experienţă, e undeva sub 20-15. Bun. Atunci, unde găseşti celelalte reviste? Probabil unele pot fi consultate la cele câteva biblioteci universitare mari şi la o parte dintre bibliotecile judeţene. Însă mă îndoiesc că mulţi dintre noi citesc ziarele şi revistele acolo. Unele reviste se găsesc la chioşcuri, însă doar în oraşul în care apar (cum s-ar zice, cultură de interes local). Mult mai sigur însă e faptul că numărul preponderent de reviste nedifuzate pe piaţă pot fi găsite la redacţiile celorlalte reviste sau în căsuţele poştale ale diverşilor scriitori, colaboratori au ba cu respectivele reviste.

Din păcate, acest fenomen e larg răspândit şi cu evidente consecinţe atât la nivelul materialelor din respectivele reviste, cât şi al subvenţiilor care se irosesc fără sens. Cine stabileşte numărul de reviste culturale? Nimeni. Şi nici nu e normal să o facă cineva. Dar nici nu e normal ca orice consiliu local care vrea să puncteze la cultură să arunce banii pe fițuici melancolice, pline de scriitura unor veleitari de profesie, mari amatori de cărţi plătite din buzunarele proprii. Paradoxul e că aceeaşi colaboratori, “redactori” şi “editori” îngroaşă sacoşele poştaşilor cu pacheţele peste pacheţele trimise la revistele “de tradiţie”, de fapt singurele culturale cu adevărat, pentru a spera o cronică sau măcar o notiţă undeva, la poşta redacţiei – cum s-ar spune o băgare în seamă din partea confraţilor. Articolele lui Alex Ştefănescu din România Literară dintr-o anumită vreme, concretizate şi într-un volum dedicat scriitorilor de duzină, sunt o mărturie pertinentă despre fenomenul scriitorilor din “lumea întreagă”.

Interesant, deşi uşor demontabil principial, nu însă şi practic, e punctul de vedere al unui prieten care spunea că, dacă nu ar exista toate aceste reviste literare despre care nimeni nu ştie mai nimic, o mulţime dintre “scriitorii” de acolo ar face presiuni mari pentru a fi publicaţi în cele câteva reviste care-şi merită atât banii, cât şi prestigiul. Şi cum şi aceste reviste sunt subvenţionate de stat printr-o formă sau alta, există şanse mari ca textele de mâna a şasea să-şi facă loc, în urma presiunilor, chiar şi în sumarele lor. Nu neg, ba cred că e un punct de vedere care conţine un adevăr absurd, dar bun de luat în calcul.

Să nu vă mire faptul că majoritatea scriitorilor de duzină sunt membri ai USR sau ai diferitelor asociaţii culturale. Criteriile de admitere sunt laxe şi sunt supuse votului unor membri locali: numărul de volume clar nu e un impediment. Se ştie că un autor cu cât scrie mai prost, cu atât publică mai mult. E un fel de lege a naturii care suplineşte cantitativ ce a luat calitativ. Numărul de articole, recenzii, cronici, clar că nu poate diferenţia prea mult între valoare şi non-valoare. Chit că un scriitoraş nu e „băgat în seamă” de revistele cu tradiţie, el va fi recenzat de prietenii săi de la cele vreo 23, 30 de reviste pe care niciun cititor – potenţial cumpărător nu le va vedea la faţă. Şi uite aşa se îndeplineşte încă un criteriu. Votul juriului? Să fim serioşi, mai mulţi membri, mai multe fonduri, mai multe chermeze cu iz de premiere locală.

Proză optzecistă: literatura de dosar

5 Răspunsuri

Dacă mă gândesc bine, trebuie să fie foarte plictisitor să citeşti note informative, dosare de urmărire, notiţe conspirative, chitanţe de plată – tot acest amalgam de hârţogăraie care dicta cândva timpul liber petrecut de către unii dintre noi. Dosarele sunt mari, pătate cu cerneală şi caca de molii, unele chiar bine legate cu sfoară groasă, posibil din cânepă. Multe pagini nu se mai văd bine, altele se rup la simpla citire. Apoi textul e plin de trimiteri, plin de piste false şi nume ridicol de complicate. Probabil că mai uşor rezolvi câteva integrame, te uiţi la un film sau citeşti ceva proză de bună calitate.

Să nu mai pomenesc mucegaiul, gâzele alea negre, cu multe picioare păroase, de umezeală, aşa le zice pe-acasă. Gâzele şi toate bolile pe care le poţi lua de la mucegai şi de la hârtia des folosită. Clară treabă: trebuie că e foarte plictisitor să citeşti note informative. Ba, ar spune unii, chiar periculos.

Ochii se strică repede, dosarele nu se mai sfârşesc, numele devin din ce în ce mai stufoase, nu mai pui că se şi repetă. Chitanţele sunt multe, înregistrările la fel. Dacă mă gândesc bine, un dosar din ăla mare, legat zdravăn cu sfoară, burduşit cu liste de cumpărături, tichete, bilete de autobuz şi facturi la curent, cu cele 2, 3 portrete făcute de vecini, transcrierea convorbirilor de la cafea şi orarul aprinderii becului din bucătăria mare fac cât o proză bună. Din aceea experimentală, necoborâtă încă în stradă, însă suficient de casnică cât să fie catalogată de critică drept cotidiană, rece, scrisă fără metafore şi mai mult lucrată la nivel formal. Cum s-ar zice, optzecistă. Postmodernă.

Aşa cred acum, că toate dosarele alea mari, legate frumos ca un cadou de Crăciun bogat, fără pene de curent, toate maldărele alea de dosare sunt volume întregi de proză optzecistă. Mai bună, mai proastă. Mai cu tăieturi, mai cu succes de piaţă, dovadă fiind şi pagina întâi a ziarelor din ziua de azi.

O proză bună, scrisă la rece, fără prea multe metafore. Însă prea experimentală şi cam repetitivă de la un volum la altul. Aşa că grea meseria asta pe care o au unii. Să citească tot optzecişti, optzecişti, optzecişti. Atât de mulţi încât nici dicţionarele nu-i încap. Optzecişti mulţi, legaţi bine cu sfoară groasă, posibil de cânepă.