Nimic plăcut la început de poveste, cel puțin nu până la primele note ale muzicii – deși, luând în calcul cea mai însemnată parte din program, nici măcar atunci. N-are cum să fie altfel când te deplasezi o jumătate de zi până în capitală și o resimți a țintuire, presare, secătuială. Nimic semnificativ în așa o existență, decât că am ținut să mă duc, la doar câteva ore după cursă, la primul meu concert de la Festival și, mai abitir, să ascult Mahler VI; necum vreun compromis să o prind pentru prima oară a Șasea într-un concert.
Săracă denegare și, la cât de plină a fost sală, cu siguranță cel mai numeros public pe care îl știu la o simfonie de Mahler. Dar poate insist prea mult asupra ei; a fost, totuși, vorba și de London Symphony Orchestra. Și cu Horia Andreescu. Stai, că nu a sunat bine. Sunt confient în această colaborare de când m-au răvășit cu Symphonie Fantastique, în 2007. Au consolidat o relație la fel de strânsă și cu violonistul Joshua Bell, doi ani la rând, ceva ce, bănuiesc, nu s-a putut suplini acum.
Ca să duc analogia nefericită din primele rânduri până la capăt, slabă tihnă și în concertul de față, cu o simfonie frecvent invocată purgatorial, mistuitor, regresiv-funest. Poate doar concertul lui Glazunov se sustrage, cumva necontenit senin și idilic, serenadă pentru suflete bătrâne, romantic-anacronic în stil. Alăturare ce, bag de seamă, nu a deranjat; ba am și auzit în spatele meu câteva voci frapate la pauză, după doar 20 de minute, doritoare și de vreun concert de pian după; deh, pică bine, așa.
Însă orice amestec cu Mahler VI rămâne, de regulă, anevoios; simfonia te consumă atât pe tine, cât și orchestra, pompa sa este incontestabilă. Primul lucru care îmi vine în minte este Gergiev cu Filarmonica din Rotterdam, tot la Enescu, acum patru ani, dovedind una din cele mai geniale combinații (Ascension de Messiaen cu Mahler VII). Al doilea lucru, mai recent, este Burleska lui Strauss, deschizând un Prom la Royal Albert Hall în fața simfoniei a VI-a, nespusă curiozitate, dar discreditată drept virtuozitate țipătoare fix datorită tandemului.
Vinci Glazunov? Ar fi avut nevoie de o interpretare aproape migăloasă; n-a fost genul. Oarecum interesantă de privit Nicola Benedetti în pozițiile sale ciudate, undeva între chircire, a părea rigidă sau doar nu dinadins expresivă, altfel cu o priză curată, efecte mai puțin destoinice (în special în cadență, simțindu-se mult mai în largul ei decât în replici sumare, uneori surprinzător de nesincrone, cu orchestra, și totuși cu un număr de mișcări grăbite). Fără alte picanterii în primele părți (surprinse de unii violiniști pentru a dilua dulciul), exuberanța finală a ieșit mai vădit; întotdeauna o surpriză salvele de fanfară, un soi de „rude awakening”. Cu solista binecuvântată dintr-o dată cu virtuozitate (dar nici să vorbim de un Wieniawski) și orchestra însoțind-o mai puțin pasiv, a fost un final cât de cât însuflețit, deși sucit și el de un nou mau nestăpânit.
Chiar și în sensul unei bravade tensionate, nelăsând tragedia să se instaleze, Andreescu a impus o direcție vizibil dramatică și cutremurătoare. N-a fost o interpretare perfectă, dar chiar și așa. Multe alte raționamente similare: alămuri imperiale, mai că dispuse să monteze un insolent concert pentru suflători și totodată pe muchie de rasol cu a lor sfâșietoare vervă, cu siguranță trezindu-se, în schimb, insensibili la toate cezurile pastoral-nocturne și ”lieblingsmotifs”; dar chiar și așa: asurzitori, masivi, fantastici. Corzile grave mi s-au părut și mai teribile, de nu timorându-mă mult mai subtil, hăcuind adânc ritmurile primelor părți; sublimă prestație, deși într-o simfonie care nu le e dedicată până în ultima clipă.
Am deja prea multe versiuni ale simfoniei în cap, pe unele chiar revizuindu-le înainte de a veni aici (trufia, pare-mi-se, la fel de imperativă a lui Solti, cinic-pătimitorul Barbirolli ori semen clasic-echilibratul Boulez), găsindu-i din ce în ce mai multă claritate și temei, măcar în primele trei părți: marțial axatul Allegro, probabil ultimul Scherzo din simfoniile lui Mahler cu rămășițe de ländler fluturatic ori serenul Andante, slobod de vreo nuanță tragică și totuși îndurerat.
În cele din urmă însă, n-am fost decât corijat pentru îndrăzneala de a mă crede familiarizat cu a Șasea, în fond închizând doar cercul audițiilor mele oarbe (prima mi-o amintesc a fi chiar cu Andreescu și Orchestra Radio, pe atunci deplin copleșitoare și sufocantă) și pășind într-o nouă experință, care mi-a oferit mai mult: deplin înspăimântat într-o primă parte atât de psihotică și feroce, simțind cum se paradesc armoniile în cele mai tulburi transe din Scherzo, pierdut în tempii lenți și, nu în ultimul rând, găsind la fel de puțină alinare precum în eroismul închipuit, nicicând ajungând să pricep cu adevărat ce îl împinge atât de frecvent de la demență la fericie, de la sentimentul de triumf la pierderea oricărei speranțe, pe cât de bruscă, pe atât de neconceput. Tragedia se reia de fiecare dată, mal-fenixian.
Astfel a fost o audiție de Mahler, o audiție din cele la care râvnesc cel mai mult. La ziua pe care am avut-o, m-aș fi abandonat sfârșelii de îndată ce a încetat muzica, ba chiar și să fi clacat pe parcurs aș fi consimțit. Dar am ieșit de la Sala Palatului cu un viu neastâmpăr. Nu-mi amintesc nimic din ce s-a întâmplat după.
