teatru 74 şi-a luat numele după modelul teatrelor disidente din polonia comunistă, care se desfăşurau în spaţii mici (acasă la diverşi indivizi, de obicei), şi care, neavând posibilitatea unor nume în adevăratul sens al cuvântului, foloseau ca reper fie numărul casei individului, fie, să zicem, numărul de locuri/scaune disponibile. povestea asta o ştim de la nicu mihoc. la 74 sunt tot atâtea scaune, cu unele mici excepţii, când acestea sunt suplimentate în vederea acomodării unui număr prea mare de spectatori, la vreo ocazie deosebită. aseară a venit marcel iureş cu spectacolul absolut, după un text de ion creangă (ivan turbincă). atunci când mi-am luat bilet de la mihoc (încă mă amuz/înduioşez să-l văd în ipostaza de vânzător voluntar de bilete la teatrul înfiinţat de el, la fel cum mă amuz când îl aud pe laurenţiu spunându-ne din capul scărilor „…şi nu uitaţi vă rog să vă redeschideţi telefoanele mobile după încheierea spectacolului’”, vai ce paranteză lungă, n-am ce face, îmi plac foarte mult parantezele), aşadar atunci când am luat bilet, am văzut numărul de locuri: 102. mi-am zis văleu şi am urcat în turn printre ultimii, ca un adevărat gentleman. (dap, cel mai mare regret al copilăriei mele a fost că nu m-am născut băiat. dar să trecem cu graţie peste asta, are şi existenţa unei femei avantejele ei, chit să în clipa asta i can’t think of one). am plasat-o pe didi în primul rând de scaune, iar eu m-am ascuns undeva în lateral. şi apoi, timp de oră jumate, aproape fără oprire, am râs. învăţată cu un anume fel de spectacole, unde comicul se îmbină de cele mai multe ori cu tragicul, am uitat complet că există şi comedii ca atare, unde stai şi râzi şi te relaxezi. firile înclinate spre depresie, cum este şi a mea, privesc la început cu destulă suspiciune asemenea manifestări neserioase şi frivole. glumesc, evident. vreau doar să subliniez ce uimită am fost să descopăr că pot râde atât de mult, cu atâta uşurinţă. asta nu înseamnă în niciun caz că spectacolul a fost facil. pe cât de lejer şi plăcut ne-a fost nouă să-l privim, pe atât de dificil îmi închipui că a fost pentru iureş să ducă un asemenea text în spinare, să fie pe rând vagabondul alcoolic care savurează o conservă de fasole şi care vorbeşte duios cu castraveciorii muraţi (m-a bucurat nespus să descopăr că nu-s singură pe lume, ştiam eu că de fapt e totul în regulă cu mine), personaj care conţinea totuşi acea urmă de tragic pe care mi-o doream (sic!), şi care face trecerea spre ivan al nostru din poveste, apoi sf. petru şi dumnezeu (dumnezeu a fost prezent cam în toate spectacolele unidramei, pare-se), dracii ăi mici, scaraoţchi, moartea, talpa-iadului etc. treceri rapide de la un rol la altul, gesturi mici dar atât de grăitoare, plăcerea jocului… toate astea şi altele m-au făcut să-l apreciez şi să mă simt bine. şi să vreau să-i mulţumesc, ceea ce n-am făcut deoarece sunt o fricoasă şi deoarece ştiam că oricum va fi asaltat de oameni. ori bietul om poate avea nevoie de un somn bun în loc de patima spectatorilor. dar acum vorbesc ca un moşneag acrit. nu-i frumos. oamenii au tot dreptul să-şi exprime fericirea şi mulţumirea. cumva, undeva, se crează un echilibru.
Arhive etichetă: Unidrama 2011
unidrama, ziua 4
oricât de mult mi-am dorit, nu am reuşit să ajung şi vineri la festival, din diverse motive care nu contează prea mult. dar la urma urmei nu a fost şi nu este vorba de bifarea tuturor spectacolelor, ci de savurarea câtorva, precum şi de terapia atât de necesară anihilării, alungării sau măcar amăgirii spaimei. însă spaima este un animal inteligent, care învaţă repede şi care se hrăneşte azi la micul dejun cu otrava pe care i-ai dat-o ieri la cină.
sâmbătă am mers aşadar să văd infanta, după textul savianei stănescu, scriitoare stabilită de ani buni la new york, new york. am să precizez din start că nu am fost foarte atentă la spectacol şi că oricât m-am străduit şi m-am muştruluit, mintea mea s-a încăpăţânat să hălăduiască alene prin deşerturi pline de tăcere şi de lumină violacee, de crepuscul. un vis, ce mai (în ultima vreme am ajuns să fiu obsedată de tăcere şi să am nevoie de ea cum am avut cândva nevoie de tine). actriţa (adriana bordeanu) şi-a făcut intrarea pe scenă cu o energie care m-a scos pentru câteva clipe din letargie. tinerică şi foarte jucăuşă, cu o gamă variată de exprimare şi cu un talent care, odată copt, o va duce, cred eu, departe. în altă ordine de idei, există (dacă bine-mi amintesc) după anumite criterii, două tipuri de spectacole teatrale: primul este spectacolul de tip „text”, iar al doilea cel de tip „intrigă”. am aşteptat o oră şi ceva ca să mă dumiresc asupra naturii infantei, fără să ajung la o conluzie clară. părea o încercare nu prea reuşită de a le îmbina pe cele două. o poveste care se închega spre final, dar care nu te lămurea îndeajuns asupra naturii personajului şi a incertitudinilor de care era frământat. pe scurt, o traumă din copilărie care duce la pierderea identităţii, la un împrumut constant din poveştile altora, la căutări prin joc, rezolvări amânate (atât ale personajului, cât şi ale textului) etc. pe alocuri imagini frumoase şi pline de poezie, pe alocuri fraze puţin cam facile. era ca şi cum un text căruia nu-i lipsea mult să fie foarte bun se împotmolise în ceaţă şi ajungea la noi trunchiat şi neclar. dar repet, eram şi nu eram acolo, s-ar putea să vorbesc balauri. mi-ar plăcea să am textul în faţa ochilor. pe lângă asta, a mai fost şi disproporţia dintre energia aproape inexistentă a celor câţiva spectatori şi vitalitatea zgomotoasă a personajului, care s-a tradus în câteva momente uşor jenante. dar una peste alta, este un spectacol pe care aş vrea să-l revăd.
unidrama ziua 2 – dumnezeu
când vreau să ies din mine (un fel de getting over myself, exerciţiu necesar şi sănătos), fac ceea ce fac mulţi, sub o formă sau alta. am două alternative: prima constă într-o hoinăreală liniştitoare printre aştri şi planete, într-o tăcere relativă şi o plutire plină de uitare, iar a doua, cu diferite manifestări, este o descindere atentă în diverse lumi unde detaliul de orice fel capătă o importanţă vitală. teatrul în general şi unidrama în particular sunt două asemenea exemple.
puţin mai liniştită decât în seara precedentă, m-am dus să văd oscar şi buni roz, după un text de eric-emmanuel schmitt, cu diana fufezan. veneam direct de la muzeu, după o zi plină şi haotică. sunt rare aceste zile, dar le avem şi noi. uşor obosită şi fără chef, m-am aşezat lângă marius şi lângă roxana. începutul mi s-a părut enervant şi greoi, mă concentram cu greutate pe cuvintele rostite prea repede de actriţă. unde ne grăbim? îmi venea s-o întreb. dă-mi răgaz să te cunosc. apoi lucrurile au început să se contureze, rolurile jucate de ea de asemenea, povestea, transformările, trăirile. un copil bolnav, pe patul de moarte, descoperă cu ajutorul unei prietene ce înseamnă viaţa, ce înseamnă a dărui şi a te dărui, ce poate însemna moartea. cuvinte mari, ştiu. de fapt, tot spectacolul este construit în jurul a patru cuvinte/noţiuni: viaţă, moarte, credinţă, dumnezeu. e greu să jonglezi cu ele fără a deveni plat sau melodramatic. dar există şi un fel de melodramă care, odată asumată, se simplifică şi devine limpede, transparentă şi lipsită de meschinăria greoaie a unor concepte. cam asta s-a petrecut pe scenă. deşi actriţa s-a încălzit mai târziu şi deşi am simţit nevoia unor contrapuncte, a unor contraste mai mari în facerea şi desfacerea rolului, într-un final a fost foarte bine. personajele au fost creionate cu talent şi rafinament, doar că puţin prea pe fugă şi umpic monoton pe alocuri. dar am mari rezerve în modul meu profan de a privi şi de a interpreta. ca să nu mai pomenesc de cât de solicitant este un asemenea rol. impactul emoţional a fost imens. am plâns. nu în timpul spectacolului, ci la ultima rundă de standing ovations, văzând chipul dianei, transfigurat şi foarte, foarte blând. ca o mică paranteză, dumnezeul lui oscar este unul de neoprit, în viziunea lui, şi această trăsătură îl diferenţiază de noi, oamenii. dumnezeul lui m. sebastian (întâmplător am dat azi peste nişte fragmente pe blogul tlön society) este un dumnezeu ireductibil, singura calitate care-l poate convinge pe scriitor, prin personajul său, să-l admire şi să-l creadă. aşadar ireductibil şi de neoprit. dumnezeul care nu încape în nimic şi care este nedefinibil, capătă totuşi în anumite împrejurări necesare nouă, atribute cvasi-plauzibile, prin însăşi natura lor mutabilă şi nu foarte limitativă (alte atribute sunt de obicei mult mai relative şi mai statice, dumnezeu este bun, este just, este răzbunător etc.).
cu totul altfel apare dumnezeul lui rudolf hess, un dumnezeu analfabet, orb, mut şi care comunică prin semne idiotice şi neclare.
despre hess mi-e greu să scriu.
prima dată (şi singura, până în seara asta), am văzut spectacolul acum opt sau nouă ani, la puţină vreme după mutarea la târgu-mureş. eram mică şi mult mai influenţabilă, iar contactul meu cu teatrul era nesemnificativ. nu aveam repere, nu aveam termeni de comparaţie. se-nţelege că textul virulent al alinei nelega, precum şi interpretarea genială a lui nicu mihoc mi-au pus capac. (o expresie foarte profesională, recunosc). astăzi, cu aşteptările de rigoare şi cu sufletul deja zdrenţuit umpic de oscar, am mers la ariel, să revăd legenda. scena la nivelul spectatorilor, scaune pe trei laturi, mult întuneric, un om, un scaun cu rotile, un baston şi o cană de aluminiu. când omul a început să vorbească, în sală s-a lăsat brusc frigul. m-am învelit cu eşarfa şi am căscat ochii. ultimul nazist, cu gesturi extrem de precise şi de relaxate, pedant şi de o curăţenie trupească voit subliniată, (dorită de personaj a fi o oglindire a purităţii conştiinţei sale), m-a privit cu ochii roşii de oboseală din celula unde a stat patruzeci şi şapte de ani. până azi, 17 august 1987. azi ceva urmează să se întâmple. dar n-am să spun mare lucru despre spectacolul în sine. o confesiune/testament a unui om. restul, detalii mai mult sau mai puţin importante. poveşti de viaţă, concepţii naziste în aparenţă, cruzimi, suferinţe, lupte personale, multă îndoială şi teamă ascunse sub răbufniri de raţionalism, iluzii, căutări, teorii, din nou multe aparenţe şi oglinzi mişcătoare ale unui eu revoltat, disperat şi plin de dezamăgire. în general lumea se opreşte la suprafaţa personajului, la accesibilul faptului că hess era nazist, misogin, arianul perfect. mie toate astea mi s-au părut pretexte. desigur, firul roşu poate fi şi acesta. dar eu am văzut altceva, mai amplu, mai simplu. doar că nu pot pune în cuvinte. nici nu trebuie. pe de altă parte, nicu mihoc a jucat cu forţă şi a scormonit cu fierul roşu prin craniile şi prin piepturile noastre, dar a pierdut ritmul pe alocuri. aproape insesizabil. faptul că acum am febră musculară de la cât de încordată am fost privindu-l, este, totuşi, un plus pentru el. nu că ar avea nevoie: este genul de rol pe care nu-l văd deocamdată în mâinile altcuiva.
trebuia să mai merg la un spectacol. nu m-am mai dus. there’s only so much beauty and pain one can take. am băut cu onuca un ceai negru cu lapte, am povestit un sfert de oră despre una-alta, apoi am condus-o până în staţie. a fost bine. într-o zi poate am să scriu despre ea şi spectacolele în care va juca ea. mi-ar plăcea.