Aflu azi cu surprindere că cel mai masiv membru al familiei clarinetului (mă refer, desigur, la clarinetul contrabas) nu este disponibil, ca acordaj, în la (asta chiar dacă la Schoenberg pot fi întâlnite partituri în care e folosit astfel), ci doar în si. Asta spune multe despre limitările cu care suntem nevoiţi să trăim de-a lungul vieţii. Instrumentul acesta greoi mi-a devenit drag în momentul în care am realizat că la suflu mai puternic nu răspunde la octavă (ca toţi ceilalţi suflători de lemn), ci la dodecimă perfectă (adică la o octavă plus o cvintă perfectă – armonicul al treilea în locul celui de al doilea) (cf. Wikipedia).

Se pare că ar exista un aşa-numit octocontrabas, care coboară cu o octavă faţă de clarinetul contrabas. M-am mai liniştit.