……………………………………………………………………………………………………….

Aici ar fi trebuit să se afle însemnările despre Poliţist, adjectiv. După cum vedeţi, nu se află. Asta înseamnă că maşinaţiunile mele au dat greş şi deci n-am reuşit să văd filmul. Asta e. Nu disperăm. Viaţa merge înainte (right…)

Uitaţi cu ce mi-am găsit să mă consolez în schimb: Involuntar. Un titlu care nu reflectă defel maniera de lucru a acestui adevărat Ruben Östlund al Suediei. El ştie foarte bine ce vrea. Dar nu ştie cum. Pe scurt, totul e pus cu mâna, să stea frumos. Cele cinci poveşti narate sfârşesc prin a se lega într-un final unele de celelalte, dar asta numai pentru că acest adevărat Ruben Östlund a văzut la alţi mari regizori că aşa se face. Filmul e slăbuţ, dar nu idiot; are chiar şi un episod  memorabil (în care şoferul şi, în acelaşi timp, co-proprietarul autobuzului plin de turişti refuză categoric să plece până când nu se află cine a rupt perdeaua din toaletă; finalul episodului e inspirat). Ştiu filme geniale care n-au episoade memorabile. Pe scurt, ingredientele sunt la îndemână, însă maestrul le încurcă.

Flame şi Citron e filmul pe care l-ar fi făcut în cele din urmă Sergiu Nicolaescu dacă a sa carieră ar fi urmat o pantă ascendentă şi nu invers. Film „american” cu nazişti şi luptători din Rezistenţă (pentru băieţei), cu trădare şi iubiri înşelate (sau nu? – pentru fetiţe), cu întorsături de situaţie şi fior dramatic pentru pasionaţii de gen. Un film „normal”, care ar putea rula cu un succes mediu în orice altă perioadă a anului în orice cinematograf al patriei. Final înălţător (not!), care-ţi face piele de găină pe cel puţin 75% din suprafaţa corpului, cu un Citron pe post de Andrei generic (v. trimiterea de mai sus la un cunoscut regizor român şi mai ales P.S.-ul). O singură imagine „poetică” cu cerul, din păcate chiar la final, poziţie care îi agravează letal prezenţa. E după un caz real, ceea ce constituie o mare problemă pentru comentatorii oneşti. În sensul că nu poţi acuza lipsa de plauzibilitate fără a risca să ţi se dea în cap cu cotorul cărţii de istorie. Previzibil, dar nu plictisitor.

P.S. Aţi remarcat câte dintre personajele interpretate de Sergiu Nicolaescu de-a lungul vremii poartă numele de Andrei, care este un soi de alter-ego al regizorului – Pistruiatul (1973),  Nemuritorii (1974), Capcana mercenarilor (1980), Ringul (1983), Orient Express (2004)? Bunul meu prieten T. J. a fost primul cercetător al fenomenului care mi-a semnalat acest interesant aspect lingvistic, insistând asupra unei etimologii extrem de plauzibile care trimite la greaca veche şi la „anthropos”, om; cercetări personale ulterioare relevă cuvântul grecesc andreia, însemnând „războinic”: Sergiu Nicolaescu =  Andrei, bărbatul războinic, bărbatul prin excelenţă.