în care zeii au cântat

Gărâna, România, în perioada 17-19 iulie. Unul dintre cele mai importante festivaluri din colţişorul nostru frumos de Evropă. Anul ăsta ne-am îmburghezit teribil şi am preferat pensiunea cortului. Şi bine am făcut, căci ne-am putut concentra mai cu spor asupra muzicii, care, din punctul meu subiectiv de vedere, a meritat poate mai  mult ca oricând. A treisprezecea ediţie a festivalului a fost, spun eu, cea mai reuşită dintre toate, şi organizatoric şi ca selecţie a muzicienilor. Ca de obicei, artiştii asociaţi casei de discuri ECM au rupt tot ce-au prins. Lor, laudă eternă. În plus, tarabele cu mici, cârnaţi, frigărui, ciorbe, gulaşuri etcaetera au fost mutate mai în spate, după cum s-a promis. Iar ca să ajung la toaletă, n-a mai fost nevoie să calc peste… hm, hai să spunem cadavre. Marius Giura, respect. Din nou. You’re the man.

Acestea fiind spuse, concertele de vineri au început cu o întârziere de vreo trei ore mari şi late. Prima trupă care ne-a încântat, Andrei Jagodzinski Trio, este un trio – de unde şi numele. Felul lor de-a face jazz constă în a împrumuta celebre teme chopiniene şi a le dezvolta într-o manieră proprie. Foarte frumos, nu zic, şi defel provocatori, excelenţi pentru a deschide ostilităţile. Andrzel Jagodzinski – pian, Adam Ciegelski – contrabas şi Czeslaw Bartkowski – tobe sunt nişte muzicieni respectabili care au jucat rolul ingrat al primei trupe. Mie mi-au plăcut.

Jazz de necaz, adică Lucian Nagy – saxofon, Tavi Scurtu – tobe, Sebastian Spanache – pian, Victor Miclăus – bas şi Maria Chiorean – voce, prima trupă românească programată, deşi s-au prezentat foarte bine, au continuat prin a nu aduce nimic cu adevărat interesant. E şi greu să faci asta când te afli pe scena pe care au cântat (sau urmează să) cei de la care ai deprins, poate, primele abilităţi muzicale. Încercând din răsputeri să nu fiu rău, îmi vine greu să nu cârcotesc niţel la adresa trupelor româneşti, fie şi pentru că termenul de comparaţie e prea puternic. Iar uneori, cei care chiar închideau seara păreau mult mai puţin infatuaţi, mult mai normali.

Terje Rypdal, care merită venerat ca un zeu ce este, e un chitarist norvegian de legendă (nordică), desprins parcă din filmele lui Aki Kaurismaki. A purtat un tricou albastru urât, a folosit un Fender albastru urât, dar a cântat magnific. Înainte de concert, am discutat cu toboşarul care l-a însoţit, Paolo Vinaccia (un uriaş la propriu şi la figurat), italian de origine, dar stabilit în Norvegia în tinereţe. Se plictisea groaznic la o masă destinată VIP-urilor în timp ce restul trupelor îşi făcea soundcheck-ul. S-a dovedit extrem de amabil; mi-a dat un autograf şi mail-ul lui, să-i trimit poze. M-a avertizat că programul va diferi de cel cântat acum doi ani la Timişoara alături de Arild Andersen, în sensul că va fi mai rock’n’roll. Şi chiar a fost. Jazz-ul s-a combinat cu rock-ul, dar nu într-un fusion prăfuit, cum preferă să facă unii (nu dau nume), ci într-o combinaţie întunecată precum noaptea polară. Basistul Frank Hovland s-a descurcat şi dânsul de minune, intergrându-se perfect, dar nelăsând loc de interpretare cu privire la cine sunt vedetele serii.

Şi a venit momentul mult aşteptat. M-aş putea lăuda că am aproape toate albumele lui şi că le ascult maniacal, dar n-o s-o fac, căci nu îmi stă-n fire să mă laud. Vorbesc desigur despre Nik Bärtsch, muzicianul pentru care m-aş fi dus la capătul lumii dacă n-ar fi venit el  în România împreună cu Kaspar Rast – tobe, Bjorn Meyer – bas, Andi Pupato – percuţie şi, ei da, cu Sha la instrumente de suflat. Trupa e cunoscută în special pentru formulele ritmice complexe şi ingenioase, ei declarând că practică un minimalism zen-funk; dar acestea sunt simple vorbe. În plus, minimalismul e, din punctul meu de vedere, mai mult o metodă decât un stil. A fost impecabil; experienţa totală pe care trebuie s-o trăieşti ca s-o crezi. Au intrat pe scenă pe la ora două noaptea, când ne venea să ne tragem câte un glonţ în cap de oboseală. Fatalitate! O pană de curent ştersese setările, care au trebuit refăcute pe fugă. Având un avion de prins şi apărând în faţa unui public foarte puţin dispus la compromis, au cântat cu un entuziasm molipsitor care i-a transformat din potenţiali outsideri în preferaţi ai publicului. Mă temusem puţin de reacţia auditoriului: însă tot ce părea abstract pe disc a prins viaţă pe scenă. În plus, n-ai şansa de-a vedea în fiecare zi (ori noapte) instrumentul numit clarinet contrabas, care e un monstru cu înălţimea de doi metri. Ceva de speriat. Un exemplu în plus în sprijinul teoriei că jazz-ul zilelor noastre e mai îndatorat muzicii culte contemporane şi lui Bach decât jazz-ului american clasic şi lui Louis Armstrong. Încă ceva. E prima oară când văd o trupă aplaudată frenetic la soundcheck. Asta spune multe.  Chiar mult mai multe.

Mai am un singur dor: concertul Opeth, desfăşurat în aceeaşi seară la Sibiu. Sorry, guys. See you next time.

Aceasta  fost ziua întâi.