Ziua a treia
în care s-au închis porţile
Anul acesta Florian Lungu a delectat distinsa audienţă cu bancuri bune şi proaspete. De mare efect a fost următorul: cică John Abercrombie e născut cu opt zile înaintea lui Bela Kamocsa – şi asta se cunoaşte. He, he, he.
Mişi Fărcaş Band e formaţia închegată de renumitul toboşar timişorean cu acelaşi nume stabilit, spre bine lui şi al muzicii sale, în Germania. A revenit în patrie pentru festival, aducându-i cu dânsul pe Paata Demur Ishvisi (pian) şi Christoph Victor Kaiser (bas). Plini de viaţă, abordând un stil cu numeroase incursiuni pe teritoriul latino, cei trei au fost o surpriză plăcută pentru cei prezenţi. N-a fost ceva nemaivăzut, însă profesionalismul de care au dat dovadă a fost reconfortant, iar bucuria vizibilă de-a cânta împreună, în faţa public, era molipsitoare. Am făcut mari eforturi pentru a opri dansatorul din mine să iasă printre rânduri şi să se dezlănţuie, punându-şi prietenii care-l însoţeau într-o postură delicată.
Pentru mine, revelaţia festivalului au fost basarabenii de la Trigon, care, m-au impresionat atât prin show-ul excepţional, cât şi prin măiestrie. E singura trupă la care am simţit nevoia să mă ridic în picioare (la Nik Bärtsch eram demult la buza scenei), să aplaud frenetic şi să mă leagăn pe ritmuri populare prelucrate admirabil într-un etno-jazz de mare efect, fără scăpări stilistice şi de o virtuozitate certă. Diferenţa dintre ei şi alte trupe este că deşi mulţi ştiu să cânte, cei din Trigon chiar o fac. Anatol Ştefăneţ – violă, Dorel Burlacu – pian, Gari Tverdohleb – tobe şi Sandu Arcuş la instrumente de suflat (sic!) au făcut un spectacol care va rămâne în memoria multora dintre cei aflaţi acolo. Jos pălăria! Şi jur că în timpul ultimului bis l-am zărit zâmbind încântat pe Eivind. Ei, care Eivind…!
Ştiu, e un clişeu să spui că despre cel mai bun concert e imposibil să scrii, fiind prea implicat, emoţionat, luat de val ş.a.m.d. Ştiu, şi totuşi o fac. E al doilea concert Nils Petter Molvaer la care asist – şi cel mai bun. La Timişoara, în 2007, ceva a fost în neregulă, din câte mi-am dat seama, experienţa de atunci lăsându-mă cam nelămurit. Acum a fost de vis. Desăvârşirea sunetelor imperfecte produse de trompeta acestui individ fascinant şi frământat, care ştie ca nimeni altul să-şi pună în slujbă tehnologia modernă, mă uimeşte de fiecare dată. Cele mai multe piese au fost de pe Hamada, ultimul album de studio: grele, apăsătoare. Frumoase. Pot să spun doar că sunetul (mal)tratat în felurite maniere, care îi e atât de specific, a reuşit să creeze pentru unii dintre noi starea aceea specială la care misticii încearcă dintotdeauna să ajungă. Eivind Aarset şi toboşarul Audun Kleive vin şi ei din altă lume, din alt film, la care dacă îţi place, asişti, iar dacă nu, priveşti siderat de pe margine încercând să pricepi de ce le-o fi plăcând altora.
După periplul sumbru în lumea subpământeană creată de Molvaer şi Aarset, a urmat Ulrich Drechsler, care, alături de Jojo Lackner – bas, Joerg Mikula – tobe şi Zuzee – platane, a încheiat într-o manieră optimistă seara şi festivalul. Eficient, dansant şi antrenant. Am plecat pe la jumătatea recitalului: era deja prea mult pentru o singură seară. După Molvaer chiar n-are rost să asculţi altă muzică. Procesul de digerare poate fi grav pus în pericol şi e păcat.
Top personal concerte, în ordine descrescătoare: Nik Bärtsch’ Ronin, Nils Petter Molvaer, Trigon. N-am văzut Helge Lien, deci…
La întoarcere, am făcut un ocol pentru a vizita Sarmisegetuza Regia, tezaurul dacic înălţător aflat la 1.200 metri altitudine. Dacă familia noastră va dori vreodată să se joace de-a dacii şi romanii sau să facă vreun sacrificiu uman, acum ştim amplasamentul perfect. Locul e frumos şi predispune chiar la reverii. Cu ochii larg deschişi ai minţii am zărit parcă spectrul lui Dan Puric – el însuşi „un tezaur la românilor… dar şi al altor popoare, deoarece aparţine patrimoniului întregii umanităţii” (cf. paginii Facebook dedicate) – peripatetizând printre pietroaie de-o inestimabilă valoare spirituală şi recitându-le discipolilor pilde din înţelepciunea dacică clasică.
Cu această imagine am încheiat eu periplul jazz-istic de anul acesta – pe ea v-o dăruiesc acum, la final.
ştiu, aia e o pista de aterizare pt. îngeroi in cămeşe naţionale!
ce imagine suprarealista, dan puric la sarmizegetusa, brrr …
😀 eu vad un fel de floarea din gradina – varianta floarea din iarba… miroase a ploaie 😉
Sunt cele mai frumoase comentarii in a long time… Absolut pe gustul meu. Ştiam eu…
ador jazzul. interesant prezentate cele trei zile Garana.
cat despre Dan Puric…
…? 😀
pentru ca nu esti multumit, pot sa spun ca ingeroiul respectiv chiar era dan puric, concurand la floarea din gradina si explicand ca sarmizegetusa este adevaratul leagan al jazzului. amin! rivalul sau in competitie era ioan gyuri pascu, interpretand o arie karmica din zone de deal si de munte.
Ăsta a fost punctul culminant: „Diferenţa dintre ei şi alte trupe este că deşi mulţi ştiu să cânte, cei din Trigon chiar o fac”- din cauza căruia nu m-am mai putut concentra. 😀
am înţeles bine? dan puric la buric?
0ra25 Dar am fost foarte mulţumit! M-ai spart cu „pista de aterizare pt. îngeroi in cămeşe naţionale!” De fiecare dată când dau cu ochii de ea râd.
tu mă păcăleşti ca să-l retrag pe puric din blană, sunt sigură! cui i-ar conveni sa i se prinda blogul cu purici? 🙂