Duminică e vreme bună, deci se iese la terasă. Se suie întreg familionul, cu mic, cu mare, în automobil şi la drum – viaţa e scurtă, deci se cere trăită la maximum! Umbrarele iscusiţilor negustori ispitesc din toate direcţiile şi gem de-atâta îmbulzeală; e şi greu să te hotărăşti unde să-ţi stabileşti cartierul general. Dar, iată, unul pare să atragă nu doar în ceea ce priveşte fericita amplasare, pe malul răcoros al unui râu, ci şi prin preţurile modeste, potrivite fiecărui buzunar. Bărbaţii beau bere şi discută politică şi fotbal, iar femeile servesc câte un ţap înspumat sau un frappé – cu gheaţă şi pai. Copiii dau iama în prăjituri şi exasperează stimata audienţă cu năzbâtiile lor pline de farmec retrospectiv. Mai ales când se lasă cu zbierete şi amarnice lacrimi. Nimic nou sub soare; cu toţii am fost cândva copii şi ştim cum e. Ce-i drept, un genunchi julit se vindecă mai uşor când e pupat de bona cea răbdătoare, mereu prezentă la datorie, bravă copie autohtonă a unei Florence Nightingale.

Cerul e de un calm vaporos, îmbiind la leneşe reverii sau flirturi nevinovate, cu menţiunea că totul trebuie să se petreacă în limitele celei mai responsabile bune-cuviinţe. Câte un cerşetor boem îmbie poporul la flori ieftine, înmiresmând eterul cu dulci parfumuri, şi un ţigan pitoresc zice din vioară, sperând şi dânsul la o binemeritată recompensă pentru osteneala-i artistică. Sunt îndepărtaţi cu diplomaţie. Sunt vremuri de restrişte, iar cumpătarea e mama… e mama… în fine, e opţiunea îmbrăţişată de cei mai mulţi. Nici o umbră de regret nu stăruie pe feţele pline de bucurie – e duminică, deci trebuie să ne simţim cu toţii bine! Lumea se distrează cum nu se poate mai bine şi nici un gând nu se abate spre povara zilei de luni care, iată, e pe cale să-şi îndrepte spre lume al ei veşnic nou chip.