Pentru că a avut îndrăzneala să facă un film nu doar mai arid, ci şi mai lung decât precedentele exemple de aşa-zis minimalism românesc, respingând cu succes cinemaul de public în favoarea celui de festival, pentru că ne-a revelat un actor principal neprofesionist – pe el însuşi – care ar putea da lejer oricând lecţii de actorie realistă celor care chiar au studiat asta în şcoală, pentru că a reuşit să împartă în două publicul avizat şi mai puţin avizat cu privire la scena de final (râdem sau nu râdem?), cred că Aurora lui Cristi Puiu e filmul anului 2010. Nu cred, chiar este.
incă nu l-am văzut, însă am auzit atâtea păreri negative şi pozitive încât nu ştiu ce sa mai cred. o să aştept o varianta ptr calculator. aşa, ca să risc puţin ;).
Mai bine aşteaptă varianta color :)). La calculator nu-i dai nici o şansă – e, totuşi, mult mai uşor să închizi playerul decât să te ridici din sală şi să pleci…
În plus, la cinema te şi poţi enerva pentru timpul şi banii pierduţi, o satisfacţie mult prea preţioasă şi care ţi-e refuzată de copiile-pirat 🙂
looking forward…
grea viaţa cu filmele astea de artă…
:))))
Prefer sa fiu mai putin avizat decât sa adorm la film sau să mă enervez ca am plătit biletul sau că mi-am irosit 181 de minute din viaţă ca sa vad scene lungi şi plicticoase pe care le văd oricum în viaţa de zi cu zi fără să plătesc nimic. Pun pariu că dacă se trezeste careva inteligent să faca un film de 181 de minute cu un perete gol, acesta va fi foarte apreciat de publicul avizat. Aia chiar ar fi artă adevărată ce merită să fie premiată la Cannes.
Ză fewer, ză bestăst :)! Eu, după cum spuneam undeva, aştept The Director’s Cut :D…