Pe când obsesia mea pentru Gellu Naum atinsese apogeul, adică cu foarte mulţi ani în urmă, întâmplarea a făcut să ajung în posesia unui exemplar din Castelul orbilor, volumul său din 1946.
După ştiinţa mea, Castelul n-a fost reeditat în ultimii 64 de ani şi e un volum mai degrabă rar. Aşa că m-am gândit să-l postez aici, pe măsură ce.
Iată prima parte.
S’au tras din această carte 100 exemplare pe hârtie velină mată vărgată Chamois, numerotate dela 1 la 100; 100 exemplare pe hârtie velină mată albă numerotate dela 101 la 200 şi 100 exemplare pe hârtie semivelină mată albă numerotate dela 201 la 300.
Acesta e exemplarul cu nr. 251.
P.S. 1 O chestiune simpatică de care tocmai mi-am amintit: către sfârşitul volumului ei Înţelegerea drept în inimă, Adela Greceanu spune:
În tot acest timp ceasul de la mâna lui arăta 11:37. Era o oră exactă. O oră care îşi consumă toată energia ca să rămână ea însăşi.
Mă întreb câtă lume a mai descoperit despre ce oră era vorba şi la încheietura cui se afla ceasul ce-o arăta?*
P.S. 2 Şi, dacă tot suntem la acest capitol, nu pot să nu copiez puţin aici şi citatul din Gellu Naum care serveşte drept moto volumului Animalul inimii al Hertei Muller. Aşa, ca să fie:
aveam câte un prieten în fiecare bucăţică de nor / de fapt aşa sunt prietenii când e atâta spaimă pe lume / mama spunea şi ea că e normal şi că nu accepta să mă fac prieten / mai bine m-aş gândi la ceva serios.
Enjoy!
Şi apropo de oră: e ora pentru la mulţi aaaaaaaani :D!
Abia astept să mă astern pe lectură! Multumesc.
You’re welcome! urmează în curând şi partea a doua 🙂
„pe masura ce”…?
pune-l repejor pe tot! nu l-am citit niciodata. si zici ca 251…semivelina…
în curând, în curând :D. dap, nr. 251…
mulţumeeeeesc! 🙂 măi ce se bagă toată lumea-n faţă, n-apuc să zic şi eu prima niciodată. 🙂 foarte frumos din partea ta acest castel!
Cu plăcereeeee! Deja mă simt de parcă l-aş fi scris eu :))))
tu îl faci citit! se pune! 🙂
da, da, eu tot vin după continuare că am rămas cu vârtejul în aer aşam că am observat că aveai şi o întrebare retorică acolo, care aşteaptă desigur un răspuns retoric pentru că şi noi umblăm pe jumătate treji, cu ditamai creierul apăsându-ne gândurile, pe jumătate adormiţi şi asta nu se mai cheamă nicicum, îţi vine doar să plângi pentru asta. am încheiat cit’adelele.
fain! naumian de-a binelea.
O, da! Heavy stuff 😀
Pingback: GELLU NAUM – Castelul orbilor [1946] partea a doua « alex moldovan
Pingback: Nigredo « Alex Moldovan Foto